Cel ce-i condus sus? Nu știu…
Cei care-l conduc sus? Nu știu.
Abator sau eșafod? Nu știu.
Cine și pe cine ucide? Omul omoară animalul
sau animalul omul? …nu știu…
și prăbușirea… incontestabilul…
și liniștea de după…
>>Nu știu<<
Și zăpada!… zăpada de iarnă… poate…
e Marea exilată….
TĂCEREA LUI DUMNEZEU.
—————————–
(Traducere după Pilinszky János: Vesztőhely télen)
Piesa: Xenophobe of NTX
De multe ori am stat pe gânduri, nehotărât, întrebându-mă oare cum e „Ninja” la plural. Ninje??! …Mă prefac că plouă. Nu am reușit să aflu fiindcă luptătorii Samurai și o mică armată de Ninja au început un adevărat război kung-fu în spatele meu în timp ce eu am stat tolănit pe scaun, aici, în fața calculatorului. Imaginea virtuală e acaparantă. Puterea mea de a focusa e excepțională. Dacă mă afund în trecut și încep să gândesc precum visam cu ochii deschiși în copilărie mi-aș dori acum să fiu și eu un Ninja. Deși… cred că Ninja am vrut de cele mai puține ori să fiu. M-am visat mai degrabă în pielea lui Batman! Sau… Wolverine (uneori chiar îmi pare rău că nu sunt un mutant, să am… de exemplu, gheare, și eventual ochi de pisică, cu irisul acela superb și, firește, cu care să văd noaptea).
Dar Batman… el era pentru mine, pentru multă vreme, eroul suprem. Mi-a plăcut imaginea lui de erou întunecat, de luptător singuratic, nobil, enigmatic și trist… Batman nu e o figură exagerată. Nu are super-puteri. E cel mai uman dintre eroii produși pe bandă rulantă de Marvel.
Pe Superman îl detestam din tot sufletul. Nu am înțeles niciodată cum dracu’ poți să ai mai mult de un episod cu un extraterestru ochelarist care are toate extra-puterile posibile și imposibile. Trebuia să anihileze dintr-o suflare toată jigodia de antieroi și gata! Plus că nu avea nicio mască. Cu adevărat condamnabil! Cum să fii un erou fără mască?!
Ar mai fi Spiderman… apropo de măști. Masca lui îi cuprinde tot corpul. Mi s-a părut un măscărici bizar. Dar a început, în schimb, să-mi placă personajul când au apărut filmele cu Tobey McGuire. La fel am „pățit” și cu Superman… serialul Smallville… cu tânărul Clark Kent a fost mai acceptabil. Ba chiar mișto! El măcar nu zboară ci fuge cu o viteză supersonică.
O dată am vrut să fiu Robin Hood. Firește, nu dintr-o cine-știe-ce tentație pentru un act nobil. Am avut un arc improvizat la un moment dat. Dar mi-a trecut repede extazul, fiindcă am primit o sabie banală, de jucărie… wow! Jedi! Până și în ziua de azi mai am flash-uri de imaginație în care sunt un cavaler de pe planeta Naboo. Poate o să mă mai joc și astăzi „Star Wars – Force Unleashed” (?).
Visele din copilărie sunt formidabile. Mi-am „regizat” adevărate blockbustere în vis. O voce interioară îmi anticipa voința. Imaginația. Îmi șoptise cuvintele corecte, mișcările, acțiunile și aventurile. Cuvintele-mi erau sincronizate. Foarte frumos. Și acum mă cuprinde un zâmbet. E incredibil cât de multă imaginație am putut să am. De fiecare dată când am inventat o scenă demnă de o nominalizare la Oscar în categoria „Best special effect” am râs cu poftă. Uneori… absurd de inconștient. Poate chiar și râsul era doar imaginat.
Unde au dispărut aceste vise juvenile? Oare am îmbătrânit înainte de timp? Oare rutina zilnică și viața matură mi-au șters imaginația de altădată, puterea de a visa cu ochii deschiși? Mă uit melancolic afară pe geam… și văd că ninge. Mai demult nu mi-a plăcut această priveliște statică. Dar acum… e atât de frumos… armonios… fulgii imenși îmi fredonează niște note muzicale foarte plăcute, un fel de cântec de leagăn. Nu poți să fii super-erou într-un asemenea cadru. Nu în acest anotimp. Iarna chiar și eroii hibernează.
M-am trezit al naibii de nasol într-o dimineață din zilele trecute… m-am trezit cu o durere acută în piept, parcă niște demoni m-ar fi resuscitat, sau din contra, intentau o crimă înfigându-mi în inimă un cuțit imens de tăiat porci… Idioata asta de inimă credea că e funny să mă trezească în asemenea hal… Pentru o secundă… am crezut că a înnebunit de tot. Pentru o secundă… am făcut stop cardiac…
…și nu! Nu e vorba de ziua de luni. Faimoasa zi de luni ce o să intre, indubitabil, în istoria politică a României. Nu asta mi-a provocat suferința.
În acest post nu e vorba nici de Băsescu, nici de Geoană… și nici măcar de mine. E o introducere ce, preferabil, n-aș fi folosit-o neapărat. M-aș fi trezit ca în oricare altă dimineață, adică butonând telefonul care sună pentru a zecea oară să mă trezească, până să realizez într-un final că iarăși am să întârzii de la job. După care, în mod ritual, îmi aprind țigara. Nu înainte de a verifica dacă a făcut careva cafea, dar desigur, nimeni n-a făcut. Firește… dacă nu aș fuma atât încă de dimineață si n-aș bea o cană imensă de cafea până să ajung la concluzia că, într-adevăr, m-am trezit din somn, poate nu aș fi fost în situația respectivă în acea dimineață… aproape de o moarte subită. Poate (și sper) că exagerez.
În orice caz… eu pot să mă consider norocos. Norocos că am avut încă puterea de a aprinde țigara aia afurisită și că am ajuns la job să pot să verific dacă a mai comentat ceva sau nu dl. „Te Stiu” (alias “nume”) aici pe blog. Pe drum, am auzit un spot publicitar la un post de radio, în care Maia Morgenstern susține și ea campania umanitară, pornită acum aproape un an, pentru un tânăr a cărei poveste m-a marcat și pe mine… și asta nu zilele astea, ci mai demult. Este vorba de Răzvan Zăinescu.
Am să copy-pasteuiez aici un fragment din articolul apărut în Q-Magazine, semnat de Raluca Botezatu în luna februarie a acestui an:
Brusc, intr-o noapte, patul i s-a travestit in catafalc. O aparitie demonica se plimba scalamb de jur imprejuru-i. Nici n-a avut timp s-o observe. Cu toate acestea, moartea ranjea cu toti dintii, infierbantata de cei doar 31 de ani ai lui Razvan.
In moarte clinica
40 de minute s-au chinuit cei de la SMURD sa-l resusciteze, cu injectii de adrenalina in inima. In tot timpul acesta, creierul lui Razvan s-a aflat in hipoxie, adica era extrem de slab oxigenat. A intrat in coma profunda, de gradul 3 pe scara Glasgow, ceea ce insemna ca fibra incordata a vietii fusese deja sfasiata. Razvan se afla in moarte clinica. Se intampla cu trei zile inainte de trecerea in 2009. Razvan a fost dintotdeauna un tip sanatos tun. Nici macar maselele nu l-au sacait vreodata. Macina in ele viata si dragoste, o dragoste nebuna pentru femeia care ii devenise sotie in urma cu doar un an de zile. Se stia cu Raluca de mai bine de cinci ani. Atunci a inceput relatia lor. S-au iubit asa cum trebuie sa iubim: cu disperare!
Cand a deschis ochii
Ziua de 28 decembrie a fost una ca oricare alta. Raluca si Razvan se pregateau sa sarbatoreasca primul lor Revelion ca sot si sotie. Noaptea, in timp ce dormea, Razvan a fost cuprins de convulsii si si-a pierdut cunostinta. Raluca a chemat SMURD-ul. Au venit in 15 minute si, exact cand au ajuns, lui Razvan i s-a oprit respiratia. In cele 40 de minute cat a durat resuscitarea, Raluca a simtit continuu ca i se pregateste ghilotina. Altceva n-avea in cap. Dar, prin rugaciune, de atunci si pana astazi, Raluca s-a transformat in stafeta lui Razvan pe langa Dumnezeu.
Cu un simplu SMS la 890 putem să-i donăm familiei Zainescu 2 euro pentru tratamentul atât de necesar ca Răzvan, un tânăr de 31 de ani, să aibă din nou o viață normală.
Până în prezent, tratamentul lui Răzvan a necesitat peste 100.000 de euro. Douăzeci și opt de zile de tratament în Clinica Schoen au costat 22.380 euro. Răzvan a stat acolo aproape 4 luni, după care au urmat 2 luni în Polonia. În prezent, datorită evoluției stării sale, Răzvan are nevoie de o altă abordare a recuperării care înseamnă terapii mai diversificate și implicit, costuri mai mari. Suma de care este nevoie pentru ca Răzvan să continue tratamentul în viitoarele luni, este de 150.000 de euro. Până atunci fiecare zi din viața lui și a familiei sale e o luptă neîncetată, o încercare zilnică, un chin contra cronometru… măsurat în BPM-urile inimii.
Desigur… Răzvan nu e singurul care are nevoie de ajutorul nostru. Oare se poate considera norocos? Căci… el mai are o șansă măcar să trăiască. Din fericire, datorită asociației care-l ajută are un sprijin serios din partea mai multor publicații și posturi de radio și tv… să nu mai vorbim de campania derulată pe internet. Dar sunt mulți alții care au nevoie de sume cu tot atâtea, sau poate și mai multe zerouri… căci altfel se va îndeplini soarta „așteptată” cu dinții încleștați… ce pe Răzvan l-a luat doar prin surprindere…
Ce să mai spună Alexandru, un băiețel de numai 6 luni…?
Coco, diagnosticat cu o formă foarte agresivă de cancer, sau Raisa, de 2 anișori… și lista poate continua. Desigur… cu toții primim pe messenger sau e-mail asemenea apeluri umanitare, dar prima întrebare ce ne trece prin minte este, în mod firesc, „și ce dacă e doar o farsă cretină?”.
În orice caz… ce ar fi ca acum, în prag de sărbători, să ne pese mai puțin de Băsescu, Geoană și voturile-fantomă… și să facem un efort minim de a dărui, căci, în esență, asta înseamnă Crăciunul…. un SMS. Da, în aceste vremuri tulburi, în aceste zile aproapiate de Apocalipsă și alte prostii, Crăciunul nu e mai mult decât un simplu și sec mesaj electronic. Însă pentru unii… e încă un minut de viață. Eu am trimis un SMS… Acum merg să fumez o țigară. Momentan de asta am chef. Căci, nu-i așa(?): Carpe Diem! … Trăiește până mori…
Cred că asta e una dintre cele mai stereotipe, banale, plictisitoare teme pe care un ziarist de ocazie ar putea să-și aleagă. Fie acela chiar și o simplă postare de blog, referat la facultă, sau mai știu eu ce… Cu toate astea, cred că orice blogger, aspirant la o carieră jurnalistică, ba chiar și un editorialist de renume a abordat cel puțin o dată în viață acest subiect: iubirea nemărginită față de orașul lui natal (sau adoptat, sau cezarian, sau avortat…)
…dar e un lucru firesc. Dintr-un motiv anume, fiecare dintre noi își iubește, mai mult sau mai puțin, orașul în care s-a născut, sau în care locuiește. Adevăratul motiv nimeni nu reușește să-l explice, dar nici nu e nevoie. E o chestie formidabilă care e absolut subiectivă dar în același timp… „universală”. Pe deasupra, este, poate, primul test prin care poți să-ți pui imaginația la contribuție, poți să-ți incerci puterea de a visa, de a „Think Big”, de a arăta că-ți pasă, că ai vrea să schimbi ceva (sau să schimbe alții, după caz) în acest oraș… și nu în ultimul rând, de a aduce un aport oricât de mic, din punct de vedere social, orașului și locuitorilor săi. Concetățenilor tăi. Chiar și printr-un simplu articol de opinie.
De ce iubesc eu Aradul?
Iubesc Aradul fiindcă nu e perfect.
Nu a fost, și nici n-o să fie vreodată… deși sper din tot sufletul să mă-nșel. Faptul că nu e perfect mă impulsionează. Mă face să VREAU să schimb ceva, mă face să visez cu ochii deschiși atunci când mă plimb pe Bulevardul Revoluției, mă face să văd clădirile istorice mai frumoase decât sunt ele în realitate (sau mai bine zis, starea în care au ajuns cu trecerea timpului), mă face să construiesc cu ochii minții chiar și clădiri „de sticlă” (zgârie-nori, de ce nu?), mă face „să văd” magazine, mall-uri ce, între noi fie vorba, nu prea au viitor în Arad, cel puțin la ora actuală… mă face să plănuiesc evenimente cum n-a mai văzut România, concerte, festivaluri, acțiuni pline de imaginație, de originalitate, și de ce nu, de boemie… Îmi place Aradul fiindcă aici poți să vezi lucruri la care rămâi mască, ca de exemplu astăzi… un țigan cerșetor care o arde aiurea toată ziua pe la magazinele-tarabe de pe Victoriei (și spre nefericirea mea cronică cântă tot timpul o manea… dar măcar e funny omu’)… astăzi era deghizat în Moș Crăciun!… sau, doi bâtrânei s-au plimbat prin centru în costume folclorice (ulterior s-au dovedit a fi promoteri pentru un concert folk la un centru comercial, dar asta nu mai contează)… sau un cor de copii îndrumați de un profesor(?), cu baloane în mână, au scandat în plină stradă, neîncetat: „UTA! UTA! UTA!”… n-am înțeles de ce sau cu ce ocazie, dar era mișto. Și apropo UTA, abia aștept să ajungă în prima ligă, fiindcă, deși n-am nicio treabă cu fotbalul, îi țin pumnii.
Aradul mă face să văd orașul așa cum vreau eu să fie. Mă enervez un pic când n-am opțiuni de „going-out”, mă enervez când n-am alternative. Mă enervez când vine Dj Optick și Connect-R de 10 ori într-o lună, dar mă bucur că există un grup cu tineri de inițiativă precum Arad-Clubbing Events (din care fac și eu parte) care promovează muzica electronică de calitate… să nu uităm nici de Bread & Butter (printre alții)! Mă enervez când văd afișe cu Fuego, Mircea Baniciu sau Hrușcă care, apropo, fac sala (cum e cea de la Filarmonică sau din Teatru) plină de fiecare dată, dar mă bucură faptul că în KF se înghesuie o mână de oameni ca să vadă scurtmetrajele din cadrul „WWMP Film”… și mă bucur că există acest WWMP în Arad… ba chiar, mă bucură și faptul că sunt (și în ăsta) implicat. Mă bucur că a fost Ro-Iff la Arad, așa cum a fost… mă bucur chiar și pentru acest târg de antichități, respectiv de Crăciun din fața Primăriei, unde, deși sunt multe kitch-uri și muzică proastă, e o atmosferă inegalabilă. M-am bucurat și pentru Zilele Aradului, când jumate din bulevard era transformat într-un târg de dracu’ mai știe ce, nu contează, atmosfera de sărbătoare a contat… m-am bucurat pentru Festivalul de Teatru/Film Underground, pentru Festivalul de Teatru Internațional, pentru Luna plină de carte, pentru Schimb de Cărți, pentru actualul festival de Handmade deși eu n-am ce să cumpăr de acolo… pentru turneul „One World” care de doi ani, culmea, NU ocolește Aradul în mini-turneul lor național, mă bucur pentru Kinema Ikon, pentru Arad-Culture …și mă bucur că ăsta din urmă e proiectul meu… Proiect care a primit numai vorbe de bine, cu toate că, deocamdată, e departe de a fi așa cum mi-aș dori eu să fie. Ca să-i fac și un mic promo… acesta e „oglinda culturii arădene”. Asta ar fi sloganul. E un blog. E praf. Din punct de vedere al designului, al calității informațiilor… și nu știu. Lucrez demult pe el, și sper că, în curând, voi reuși să-l fac mult mai frumos, modern, ordonat… dar să rămână la fel de util. Momentan însă… acesta oglindește perfect situația Aradului, cel puțin, din punct de vedere cultural.
…
Tu de ce iubești Aradul?
„Aii de mă-sa! Ați văzut și voi?… Oprește-te! OPREȘTE ODATĂ MAȘINA!!!”. Eram patru persoane în mașină și am fost, într-o oarecare măsură… șocați de ceea ce am văzut. Eu stăteam pe bancheta din spate și, în momentul respectiv, singurul gând ce mi-a trecut prin minte era că nu am avut un aparat foto cu care, cu puțin noroc și viteză de reacție, aș fi putut să surprind (în exclusivitate) accidentul spectaculos la care am fost martor ocular. „Are cineva un aparat foto? Un telefon mai de Doamne-ajută…? Bă, voi mă auziți? Oprește-te odată! Sunt ziarist!”
…Parcă vorbeam singur… Dar să ne întoarcem puțin în timp…
Totul a început într-un club unde avea loc ceva party de karaoke… Iar eu n-aveam țigări. Ne-am plictisit inefabil, deși clubul era full de fete sexy și atmosfera era …„incendiară!”. Am hotărât să mergem acasă la mine, să cumpărăm pizza promoțională 1+1 (de fapt 2+2) și să ne uităm la niște filme. Eu am fost singurul care a ezitat, care a tras de timp… nu vroiam nicicum să plec la ora aceea, deși unul dintre noi are o mașină. Până la urmă am cedat.
Pe la intersecția UTA am observat o mașină care venea destul de haotic… „îi dăm prioritate, sau ne ciocnim?”, era parcă gândul atât al șoferului din Audi, cât și al amicului care conducea mașina în care m-am aflat și eu. Eu nu i-am dat o importanță prea mare, amicul însă i-a dat prioritatea. Nu ne-am grăbit. Înaintam pe banda din dreapta, cu o viteză undeva pe la 50… din difuzoarele noastre se auzea ceva piesă trance, vorbeam cu voce tare despre naiba mai știe ce, când dintr-odată acel Audi, cu doar câțiva metri în fața noastră a sărit ca un capac de bere, s-a rostogolit de vreo 2 sau 3 ori în direcția liniilor de tramvai… totul s-a petrecut într-un cadru… gri, redat, așa ulterior, în mintea mea, (dar și atunci, peste doar câteva secunde) în slow-motion… Cioburi de sticlă au sărit în jur împrejur… praful s-a ridicat în noapte… Din fericire șoferul nostru a încetinit, și din fericire mașina nu s-a rostogolit pe drum… cu un pic de ghinion și neatenție am fi lovit-o din plin!
Inima îmi bătea în piept de mama focului. Adrenalină la pătrat. După mai mult de 10 metri parcurși, cu o viteză încetinită, șoferul nostru a tras pe dreapta. „Cred că ar trebui să mergem acolo… noi am văzut totul. Trebuie să spunem asta polițistilor” se gândea cu voce tare… Bineînțeles că trebuie! Pân’ la urmă doar noi doi am mers la locul accidentului, ceilalți doi erau încă amortizați după cele văzute. Măcar unul dintre ei mi-a dat un telefon cu o tastatură aiurită și m-am chinuit să scriu un mesaj lui Tzucu. Drumul, mergând pe jos era deja mult mai lung decât părea. Simțeam că asta nu e una dintre cele mai reușite nopți ale mele. De ce naiba nu pot să am eu un aparat foto care la nevoie se cunoaște? Și pe de-asupra am călcat într-un rahat de câine… poate că era un semn de noroc? Superstiții idioate. Dar… chiar așa… noroc că nu am fost noi protagoniștii accidentului… noroc, dar din perspectiva cui?
Noroc și ghinion în același interval de timp, în același loc afurisit, pe Calea Aurel Vlaicu, între magazinul Profi și sediul Glasul Aradului, cândva după ora 0:00.
Totul s-a petrecut atât de repede…
Doamne Dumnezeule… dar despre ce tot vorbesc aici? S-a produs un accident grav! Un om poate a murit acolo! Poate creierul lui s-a împrăștiat peste tot pe asfalt și pe șinele de tramvai… Nu am îndrăznit să merg prea aproape. O femeie stătea lângă un corp care zăcea, aparent neînsuflețit, ca o cârpă aruncată lângă mașina care cu puțin timp în urmă a făcut o cascadorie ruptă parcă dintr-un film de acțiune cu efecte speciale… femeia și-a ținut capul, îngrozită, și striga către mulțimea care s-a adunat în jur într-un timp record: „Sunați odată Salvarea! Nu stați acolo degeaba!” …deși cel puțin 3 persoane aveau deja telefonul la ureche, și peste doar câteva secunde s-a și auzit sirena Ambulanței și a Poliției. Au ajuns incredibil de repede, doar un minut sau două le-a trebuit. Am făcut o poză cu telefonul împrumutat dar nu s-a văzut nimic pe el. Tocmai atunci a ajuns și un tramvai… mai bine s-ar fi dus direct în depou.
Toată scena de la început până aici s-a petrecut în doar 2-3 minute. M-am întors în mașină și am pus centura de siguranță. Toți 4! Am mai stat acolo o bună bucată de vreme, reflectând asupra circumstanțelor accidentului… mai mult ca sigur săracul ăla nu și-a pus centura. Mai mult ca sigur a adormit la volan, a vorbit la telefon, a băut sau pur și simplu a vrut să-și aprindă o țigară… nu știu dacă a murit. Mașina SMURD parcă nu s-a grăbit să-l ducă de urgență la spital. Există momente în viața fiecăruia când șansa de a supraviețui scade la zero. Când neglijăm ocazia fantastică de a prinde emoțiile călătoriei spre lumină… când totul se produce într-o clipită. N-ai timp să-ți dai seama dacă ai scăpat sau deja ești o stafie de fapt. Ca o viață care se termină în repetate rânduri, secundă de secundă. Nu e un sfârșit ce ne-am dori, în ciuda spectacolului acrobatic produs de mașină. Fiindcă a doua zi urmele accidentului dispar, indicatorul de circulație scos cu toată rădăcina va fi îndepărtat, iar praful va fi dus de vânt. De obicei lucrurile petrecute atât de rapid, se uită la fel de rapid. Intervine obscuritatea uitării. Întuneric, silențios… tranșant.
„ 9 noiembrie 1989: regimul comunist, sub presiunea a sute de mii de oameni care cereau libertatea, a decis să permită circulaţia cetăţenilor săi în străinătate. Germanii din Est şi din Vest s-au îmbrăţişat în acea noapte la Berlin, în timp ce Zidul începea să cadă…”
Pe data de 9 noiembrie 2009, ziua în care un continent întreg a sărbătorit un eșec, o „crăpare”, o demolare a unui zid, în ceea ce m-a privit pe mine… evenimentul ăsta colosal m-a durut în …sfârc. La propriu. Pare o stupizenie, nu-i așa? 
„Ce glumeți suntem cu această ocazie istorică!”… Adevărul e că este, într-adevăr, stupid. Dar era o durere cât se poate de reală, fizică și totodată… metafizică, o frustrare internă, o fobie… enervantă, al naibii de enervantă… Dar de ce? De ce mi-am verificat sfârcul ca un cretin, să văd dacă mai e acolo, la locul lui? Cel mai deprimant lucru era că știam răspunsul. Știam că totul e în mintea mea. Știam că e o frică artificială. O boală a minții, o simptomă AH1N1, un scurtcircuit fascist al sistemului nervos, al legăturii dintre subconștient și conceperea tactilă… o amintire veche, o învățătură uitată… și totul redeclanșată din cauza unui film nenorocit. Un film idiot. Muzical, de fapt. Muzicalul „The Wall”. Filmul pe care un om normal ar rezuma la povestea unui artist drogat care ajunge la limita nebuniei și care la un moment dat își taie sfârcurile cu lama… un film pentru generația emo. Nu e pentru mine.
Dar care ar fi legătura dintre dezinteresul meu față de istorie și acest film pe care l-am văzut tocmai în ziua respectivă, pe 9 noiembrie, total întâmplător? E o legătură?
„The Wall” este… poate cel mai halucinant de genial, incredibil de subtil film pe care am văzut până acum. O capodoperă al filmelor idioate… un drog pentru omul de rând. Pentru omul european al secolului 21. Pentru cel care habar n-are…
Omul de azi trăiește din plin ceea ce omul de acum 20 de ani nici măcar nu îndrăznea să viseze. Omul de azi este liber. Prea liber. Atât de mult încât poate să-și permită luxul de a fi total dezinteresat. Omul de azi trăiește o iluzie ce niciodată nu va fi tangibilă. „Transparență totală”. Construim clădiri de sticlă, vedem prin pereți, vedem prin TV și internet, vedem tot ce se întâmplă dincolo, tot ce-i afară, în afara graniței, peste oceane și, cu puțin efort, în univers…
Astăzi am uitat complet teoriile celui mai „dus” filosof, Nietzsche, sau ideile progresive cum ar fi „a fi înainte de sine” (Heidegger), „tendință și comunicare” (Jaspers), „refuz sau invocare” (G. Marcel), sau, pătrunzând în literatură, variantele literare a acestor idei, cu un iz ironic din partea lui Camus, și ateist din partea lui Sartre… Da. Le-am uitat cu mare plăcere. Au fost demolate odată cu Zidul Berlinului. Fiindcă acestea au clacat. N-au reușit să producă un „Umanism Reloaded”, ci rușinos… să cauzeze calvarul numit comunism…
Nihiliști existențialiști și paranoici demenți? Nu mai sunt demult caractere simpatice… existențialiștii au dispărut ca dinozaurii. Precum comunismul.
Dar puținii care cunosc aceste ideologii au trecut printr-o metamorfoză nebănuită. Și sunt printre noi. Sunt mai inofensivi, nesiguri pe sine… sunt „distruși” de bună voie. Nu mai au nevoie de o caracterizare, o denumire psihologică. Ei pur și simplu sunt. Oricum, ei reprezintă o minoritate. Dejecția unei societăți febrile, a unei generații care la început credea că lumea îi aparține… A fost o căzătură de proporții. O prăbușire …desigur, așteptată cu dinții încleștați… Ei sunt „artiștii” care au trecut demult peste faza de autocunoaștere și au constatat cu stupoare că nu mai au nici un farmec. Ei sunt cei care se „droghează” cu libertate. Cei care nu mai disting realitatea de realitate… pentru ei e una singură. Tocmai varianta haotică… tocmai varianta crudă, varianta mizerabilă, care îi separă de restul lumii care habar n-are… acesta e „Zidul Rușinii” al zilelor noastre. Un zid real, puternic, creat de președinti, de uniuni, de globalizări, de „satanii” de la Wall Street, de bănci, de Google, de Clanul Rottschield, de cei care ne controlează, care conduc lumea, care inventează gripe porcine și crize financiare… fiindcă pot, fiindcă dețin ceea ce noi, majoritatea nu deținem, sau nu în asemenea proporții: …banii. Simbolul real pentru ceva ireal al secolului.
Zidul e tot acolo, doar că-i mai larg, mai „internațional”. Zidul n-a fost niciodată demolat. S-a transformat într-un zid nevăzut de unii. Un zid transparent, așa cum trebuie să pară în această lume contemporană… în această lume „virtuală”.
