“Nicio emoţie, întocmai precum un val, nu îşi poate păstra pentru mult timp forma sa individuală.” – Henry Ward Beecher

Mereu am fost curios… un fluture, atunci când îşi părăseşte pupa cea caldă şi ocrotitoare e în cunoştinţă de cauză, oare, cât de frumos s-a făcut…?

…sau se crede în continuare o larvă?

…din ce izvoreşte schimbarea? …şi cum observăm că s-a întâmplat?

Vineri, nu mai contează (exact) când: tocmai în ziua-n care pe nu mai ştiu al cui blog (ştiu doar că era cu siguranţă al unei fete) am citit că a fost atât de marcată de un moment mărunt, dar cu atât mai important, când un fluturaş a aterizat pe mâna ei şi a stat acolo vreun minut întreg fără teama că poate suportul uman nu e unul prietenos şi poate să-i stingă ultima zi din viaţă acestei vietăţi fascinante. Fluturaşii trăiesc o singură zi. E o altă temă că înainte sunt nişte monstruleţi scârboşi şi au o viaţă lungă şi jegoasă, dar… în ultima zi din viaţa lor măcar, sunt nişte fiinţe gingaşe, sunt simbolurile esteticii şi a purităţii. În acea zi, acasă, stăteam pe balcon şi fumam o ţigară, ca de obicei. La un moment dat am zărit un fluture rătăcit printre cele două sticle ale geamului… Hello Kitty. Nici vorbă să-mi treacă prin minte să-l ajut… pur şi simplu eram înfundat în gândurile mele profunde şi am fumat liniştit în continuare. A doua zi zăcea pe jos,  rece şi prăfuit de chinuri… şi atunci mi-am dat seama că stagnarea mea ucide… o parte din mine, într-un Univers paralel, probabil,  a murit. Zilnic. Mi-am adus aminte că ei săracii au o singură zi să-şi trăiască viaţa zburând, zburând departe, departe de griji, departe de viaţa asta mizerabilă. Au şansa să trăiască, măcar pentru o zi, un vis. Eu i-am transformat-o într-un coşmar….

This entry was posted on Wednesday, February 17th, 2010 at 8:26 am and is filed under Filosofii ce mă depășesc. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.