Ca sa ajungi sus e relativ simplu. Asa se zice. Asa am zis si eu. Teoria mea e ca inceputul e cel ce nu e deloc greu, dar cu atat mai mult sfarsitul. Incerc sa o contrazic, sa-i schimb metafizica, dar nu o fac cu mare placere. Situatia e cea care o necesita. Cu cat ajungi mai sus (in ciuda faptului ca limita nu e cerul), cu atat mai mare va fi cazatura. Odata ajuns acolo unde ai mai vrea sa stai, iluzia confortului ieftin e similara cu sentimentul chinuitor al mentinerii pe pozitie… si iti vine sa-l faultezi letal pe imbecilul ala care a inventat zicala asta de cat de mult adevar poate sa cuprinda.

Un prieten imi zice ca femeile si locul de munca sunt fenomene distincte ce isi capata un curaj nebunesc de a te duce pe apa sambetei daca le iei in serios. Imi zicea ceva asemanator, eu asa am dedus. Caderea de la inaltime in plina desfasurare inca imi permite deduceri. Analize. Sartre nu a luat in considerare ca „planul suprem”, „proiectul”… nu poate fi la cea mai larga scara de valori. Fiindca cu cat mai sus ajungi in urma actiunilor tale caderea poate fi si mai lunga. Schimbatoare de orice principii stiute inainte. Fiindca e nevoie, acum, sa reevaluam tot ce credeam pana acum potrivit si bine. Suntem condamnaţi de a fi liberi sau suntem condamnati, intr-un final, sa fim pregatiti pentru o cadere libera pt a incepe totul de la zero?

Unde mai pui, ca aceasta cadere e o experienta dramatic de interesanta. Daca ai sti cu absoluta certitudine ca ai avut mereu, inca din nastere, aripi, ai putea acum sa juri pe toti sfintii ca zbori.

Natura urbana e in totala simbioza cu tine, iti presimte gripa decaderii metabolice si se manifesta cu un romantism demn de luat aminte indiferent de peisaj, circumstante sau structuri filosofice dobandite in trecut. Te compatimeste cu pasiune, simuland cu toata puterea ca traieste acelasi sentiment cu tine. Vreau sa zic ca ploua. Si afara. Trebuie sa lasi de o parte atitudinea, atitudinile de orice fel, momentan, fiindca trebuie sa  accelerezi ritmul, forta si viteza caderii, ca nu cumva sa te depaseasca picaturile de ploaie ce se intrevad pe orizontul vertical. Nu mai conteaza consecinta atat de neasteptat de intarziata, vrei sa cazi odata, sa te afunzi in covorul de beton ca …nah, oricum o sa fie bine, l-ai vazut tu pe cretinul ala in filmul „Cranck” ca a supravietuit si el deci, se poate! Oricum, cazatura tine deja de ore intregi si ar cam fi timpul sa realizezi ce se petrece in tine, ce s-a petrecut, ar trebui deja sa asimilezi informatiile, ca au fost, totusi, succinte… dar ample, ce-i drept. E timpul sa accepti. Gata. Te-ai comportat cum se cuvine, cu o ignoranta debordant de nonsalanta ai trecut testul, ai aratat ca asa se face, asa se accepta un zvon ca asta, un mesaj biblic, o profetie uimitor de surprinzatoare… dar asta la suprafata… in interior te-ai comportat exact asa cum nici macar nu visai sa prevezi vreodata, cum nu te asteptai de la tine dar nici nu-l realizai bine.. ai reusit sa te fentezi, sa fraieresti timpul, salvandu-te de neprevazutul de care esti in stare. Te-ai fentat singur, dar te alinti cu gandul ca e o autoaparare. Intre timp, in orice caz, trebuie sa te infrunti cu idei si mai profunde, trebuie sa inventezi si sa procesezi planuri si mai reale fiindca solutia e cat pe ce sa-ti scape din maini. Trebuie sa dai dovada de ceea ce nu vroiai niciodata sa dai dovada, sa intelegi si sa te conformezi la ceva ce a explodat incredibil de repede… inainte de timp.

Si inca zbori. In jos. Ai timp. E o calatorie groaznica in care evenimentele se petrec langa tine cu multe minute inainte sa le constientizezi.. ajungi sa le memorezi doar ca niste imaginatii de care nu ai avut si nici n-o sa mai ai nevoie in mod neaparat de acum incolo.

E stupefiant cat de multe chestii poti sa faci in tot acest timp. Sa razi de ironia sortii, sa-ti blestemi spontaneitatea tarziu asumata si sa mai ai puterea sa nici nu plangi, sa-ti injuri creatorul de drum si sa incerci si sa reusesti partial sa te impaci cu viata asta de cacat cat si, implicit, cu noua ta soarta gata sa prinda contur, cu o noua, cu totul si cu totul noua revolutie de rezolutie, cu rezolvarea temporara sau poate chiar definitiva… definitiva pana la o alta prabusire inevitabila… fiindca acum, da!… mai ai timp sa cugeti si in jurul acestei filosofii cu un miros puternic de hibrid de injuraturi si juraminte mucegaita de scarba. Iti propui sa-ti omori pana si pasiunea ramasa… era ultima ta arma ce mai puteai sa omori din tine dar intuiesti ca nu o sa mai ai nevoie de ea. Presupunerile tale nu au fost niciodata false, deci asa ar trebui sa functioneze si acum. Si de acum inainte. Ce? Interzice legea astfel de crime? Unde scrie ca nu ai voie sa ucizi? E democratie aici sau criza? Demagogie sau crima?

Poate ca mesajul din titlu nu e tocmai cel mai inspirat. Nu se integreaza in peisajele de perspectiva. Mai rau, exista sanse coagulate cu pretentii mult mai nesimtit de indraznete decat permite ecuatia. Oricum am privi, e o iluzie. E o aluzie la iluzie. Asa a fost mereu, si cine stie cat timp va mai tot fi asa. Cine stie?… ultimele semne indica faptul ca timpul sta sa expire. Ca coliziunea sa se consume intr-un final drastic. Deloc dramatic deja. Drumul parcurs pus cu brio pe low in ciuda faptei ca in realitate totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda te-a invatat sa anticipezi finalul propriu-zis si sa-ti dai seama ca nu e un final clasic. Constati, sau mai bine zis, cataloghezi ca nu e totul decat o actiune banala in acest cyber-reality, echivalenta cu inchiderea unui tab. Daca ai noroc, va fi doar un F5.

HIGH.

High pa.

Hai bye.

PS: Ca sa termin pe un ton „optimuist”, vorba lu’ Terminator: „I’ll be back!” …Bag p***-n lume și v-o fac cadou.

“Nicio emoţie, întocmai precum un val, nu îşi poate păstra pentru mult timp forma sa individuală.” – Henry Ward Beecher

Mereu am fost curios… un fluture, atunci când îşi părăseşte pupa cea caldă şi ocrotitoare e în cunoştinţă de cauză, oare, cât de frumos s-a făcut…?

…sau se crede în continuare o larvă?

…din ce izvoreşte schimbarea? …şi cum observăm că s-a întâmplat?

Vineri, nu mai contează (exact) când: tocmai în ziua-n care pe nu mai ştiu al cui blog (ştiu doar că era cu siguranţă al unei fete) am citit că a fost atât de marcată de un moment mărunt, dar cu atât mai important, când un fluturaş a aterizat pe mâna ei şi a stat acolo vreun minut întreg fără teama că poate suportul uman nu e unul prietenos şi poate să-i stingă ultima zi din viaţă acestei vietăţi fascinante. Fluturaşii trăiesc o singură zi. E o altă temă că înainte sunt nişte monstruleţi scârboşi şi au o viaţă lungă şi jegoasă, dar… în ultima zi din viaţa lor măcar, sunt nişte fiinţe gingaşe, sunt simbolurile esteticii şi a purităţii. În acea zi, acasă, stăteam pe balcon şi fumam o ţigară, ca de obicei. La un moment dat am zărit un fluture rătăcit printre cele două sticle ale geamului… Hello Kitty. Nici vorbă să-mi treacă prin minte să-l ajut… pur şi simplu eram înfundat în gândurile mele profunde şi am fumat liniştit în continuare. A doua zi zăcea pe jos,  rece şi prăfuit de chinuri… şi atunci mi-am dat seama că stagnarea mea ucide… o parte din mine, într-un Univers paralel, probabil,  a murit. Zilnic. Mi-am adus aminte că ei săracii au o singură zi să-şi trăiască viaţa zburând, zburând departe, departe de griji, departe de viaţa asta mizerabilă. Au şansa să trăiască, măcar pentru o zi, un vis. Eu i-am transformat-o într-un coşmar….

„ 9 noiembrie 1989: regimul comunist, sub presiunea a sute de mii de oameni care cereau libertatea, a decis să permită circulaţia cetăţenilor săi în străinătate. Germanii din Est şi din Vest s-au îmbrăţişat în acea noapte la Berlin, în timp ce Zidul începea să cadă…”

Pe data de 9 noiembrie 2009, ziua în care un continent întreg a sărbătorit un eșec, o „crăpare”, o demolare a unui zid, în ceea ce m-a privit pe mine… evenimentul ăsta colosal m-a durut în …sfârc. La propriu. Pare o stupizenie, nu-i așa? „Ce glumeți suntem cu această ocazie istorică!”… Adevărul e că este, într-adevăr, stupid. Dar era o durere cât se poate de reală, fizică și totodată… metafizică, o frustrare internă, o fobie… enervantă, al  naibii de enervantă… Dar de ce? De ce mi-am verificat sfârcul ca un cretin, să văd dacă mai e acolo, la locul lui? Cel mai deprimant lucru era că știam răspunsul. Știam că totul e în mintea mea. Știam că e o frică artificială. O boală a minții, o simptomă  AH1N1, un scurtcircuit fascist al sistemului nervos, al legăturii dintre subconștient și conceperea tactilă… o amintire veche, o învățătură uitată… și totul redeclanșată din cauza unui film nenorocit.  Un film idiot. Muzical, de fapt. Muzicalul „The Wall”. Filmul pe care un om normal ar rezuma la povestea unui artist drogat care ajunge la limita nebuniei și care la un moment dat își taie sfârcurile cu lama… un film pentru generația emo. Nu e pentru mine.

Dar care ar fi legătura dintre dezinteresul meu față de istorie și acest film pe care l-am văzut tocmai în ziua respectivă, pe 9 noiembrie, total întâmplător? E o legătură?

„The Wall” este… poate cel mai halucinant de genial, incredibil de subtil film pe care am văzut până acum. O capodoperă al filmelor idioate… un drog pentru omul de rând. Pentru omul european al secolului 21.  Pentru cel care habar n-are…

Omul de azi trăiește din plin ceea ce omul de acum 20 de ani nici măcar nu îndrăznea să viseze. Omul de azi este liber. Prea liber. Atât de mult încât poate să-și permită luxul de a fi total dezinteresat.  Omul de azi trăiește o iluzie ce niciodată nu va fi tangibilă. „Transparență totală”. Construim clădiri de sticlă, vedem prin pereți, vedem prin TV și internet, vedem tot ce se întâmplă dincolo, tot ce-i afară, în afara graniței, peste oceane și, cu puțin efort, în univers…

Astăzi am uitat complet teoriile celui mai „dus” filosof, Nietzsche, sau ideile progresive cum ar fi „a fi înainte de sine” (Heidegger), „tendință și comunicare” (Jaspers), „refuz sau invocare” (G. Marcel), sau, pătrunzând în literatură, variantele literare a acestor idei, cu un iz ironic din partea lui Camus, și ateist din partea lui Sartre…  Da. Le-am uitat cu mare plăcere. Au fost demolate odată cu Zidul Berlinului. Fiindcă acestea au clacat. N-au reușit să producă un „Umanism Reloaded”, ci rușinos… să cauzeze calvarul numit comunism…

Nihiliști existențialiști și paranoici demenți? Nu mai sunt demult caractere simpatice… existențialiștii au dispărut ca dinozaurii. Precum comunismul.

Dar puținii care cunosc aceste ideologii au trecut printr-o metamorfoză nebănuită. Și sunt printre noi. Sunt mai inofensivi, nesiguri pe sine… sunt „distruși” de bună voie. Nu mai au nevoie de o caracterizare, o denumire psihologică. Ei pur și simplu sunt. Oricum, ei reprezintă o minoritate. Dejecția unei societăți febrile, a unei generații care la început credea că lumea îi aparține… A fost o căzătură de proporții. O prăbușire …desigur, așteptată cu dinții încleștați… Ei sunt „artiștii” care au trecut demult peste faza de autocunoaștere și au constatat cu stupoare că nu mai au nici un farmec. Ei sunt cei care se „droghează” cu libertate. Cei care nu mai disting realitatea de realitate… pentru ei e una singură. Tocmai varianta haotică… tocmai varianta crudă, varianta mizerabilă, care îi separă de restul lumii care habar n-are… acesta e „Zidul Rușinii” al zilelor noastre. Un zid real, puternic, creat de președinti, de uniuni, de globalizări, de „satanii” de la Wall Street, de bănci, de Google, de Clanul Rottschield, de cei care ne controlează, care conduc lumea, care inventează gripe porcine și crize financiare… fiindcă pot, fiindcă dețin ceea ce noi, majoritatea nu deținem, sau nu în asemenea proporții: …banii. Simbolul real pentru ceva ireal al secolului.

Zidul e tot acolo, doar că-i mai larg, mai „internațional”. Zidul n-a fost niciodată demolat.  S-a transformat într-un zid nevăzut de unii. Un zid transparent, așa cum trebuie să pară în această lume contemporană… în această lume „virtuală”.