Filmul, din punct de vedere intelectual, e un pic cam vartos, dar deja in prima jumatate de ora mi s-a introdus un gand, ca sa zic asa… un INCEPTION, un fel de sentiment de deja vu, oarecum inevitabil. In secventele in care firul evenimentelor nu-mi necesita toti neuronii din dotare, mi-am amintit ca in copilarie m-am jucat si eu cu tema asta numita „vis”. In timp ce improvizasem un film inventat, regizat si jucat spontan cu jucariile mele in fata auditoriului (ce era de fapt sora mea care, deseori, n-a inteles o boaba dar i s-a parut fascinant show-ul oferit gratuit), am ignorat realitatea inconjuratoare si am visat una alternativa, doar pentru personajele mele… ma rog, asta i se intampla oricarui copil atunci cand se joaca cu niste jucarii. O data am inventat si o „cutie a visurilor” in care daca bagai un obiect, acela si-a facut aparitia in visul (ne)fericitului care era conectat la aceasta „cutie”… sau faza aia din film cu lumea orizontala ce oglindea realitatea (adica… realitatea visata, mai precis)… am inventat si eu anno un perete pe care lumea era doar desenata, dar in momentul in care pasesti pe el te trezesti intr-un peisaj absolut diferit de anteriorul, adica exact in lumea ce era desenata pe acel zid… Acuma nici nu mai conteaza daca au fost originale aceste idei, sau doar mi-a venit in minte si mie exact cum le-a mai venit in minte la inca 1251 de oameni. Sa lasam deceptiile mele.

Sa trecem mai degraba la „Inception”.

E un lucru cert ca filmul e brutal de genial. Unul langa care „Matrix” pare o gluma proasta, spusa si aia prost de bunu-tau intr-o alcoolemie de duminica. Desigur… nu e fair sa subapreciem nici prototipul sau… (nah… fie!:) – productia fratilor Wachowski fiindca, astazi, poate sa indeplineasca, macar, rolul unei idei de baza. „The Matrix” era, pe vremea lui, inovator… fiindca! Dar asta e deja prea complex. Asta e deja Matrix in Matrix. Film in film, vis in vis. O asemenea experienta zguduitoare de creieri dupa care, chiar daca l-ai privit si l-ai vizionat mega-concentrat si cu o fantezie larg deschisa, poti sa spui doar atat: „hm…”. Trebuie sa te reflectezi putin. Nu neaparat ca sa-l intelegi. Deoarece l-ai inteles (sa presupunem, acuma… dupa caz), dar nu-ti vine sa crezi. Poate nu te asteptai sa fie chiar atat de bun. Ar fi prea indraznet sa-ti inchipui ca asa ceva ar fi posibil… si nostim ii ca asta nu a fost niciodata scopul filmului. Au ilustrat in fata a milioane de spectatori o idee, un vis si a trebuit sa-i traim, sa-i intelegem ratiunea artificiala. Apoi te trezesti. Si asta asa e o.k. Filmul si-a facut datoria. Te-a facut sa fii atent de la un capat la altul si te-a transpus intr-un „vis” impresionant de bine gandit si bine definit, atat logic cat si mistic, atat de complicat cat si suficient de comercial ca sa faca ceva box-office p-acolo. De altfel, nu e recomandat emokizilor (vezi secventa cu calea ferata), si nici schizofrenico-paranoicilor (de ex. citatul -genial!-: „Gandul e ca un virus. E contagios. Si indestructibil. Gandul finisat evoluat din radacina gandului te defineste…sau te distruge”). Science fiction, psichologie, efecte vizuale, o cu totul si cu totul alta lume, iluzorie, dar in acelasi timp… atat de similara cu autenticul, putin romantism urban, iubire, sentimente, suferinta, iluzie si deziluzii stupid de familiare… filmul asta avea cate ceva din toate. Regizorul, Christopher Nolan a creat ceva cu adevarat captivant. Daca unii au mers atat de departe sa catalogheze „Batman: The Dark Knight”, regizat tot de el, un film senzational de bun (fiind sau nefiind un fan Batman, nu conteaza, am fost si eu de acord), ultima sa realizare este mai mult decat de nota 10. Fie ca esti un impatimit al science fiction-ului, fie doar un nostalgic si tampit Titanic… cred ca putem fi de acord ca „Inception” e filmul anului.

Trebuie ca SF-ul sa-si fi atins maturitatea. …„Constituindu-se intr-un creuzet “noosartistronic” (M. Herivan) in care pot fuziona filozofia, stiintele, poezia, tehnica.” (Cateva propozitii despre S.F./ Planetarium – Cristian Tudor Popescu -1987). Daca tindem sa credem acest lucru (precum oricare vis, fie stupid, fie incredibil de credibil si palpitant), ramane doar o singura intrebare. Ce o sa urmeze? Ce o sa reuseasca sa surclaseze visul?

OK.

Vestic BLOGS’ Chart ///  intervalul 1 – 30 iunie 2010 (poate chiar ultimul!) >>>

In copilarie am fost innebunit dupa acest sport. Intre clasele I-IV in fiecare pauza mare era un Campionat mic. Prima mea scoala era foarte interesanta. E o cladire mare, in Gradiste, aproape de caile ferate, cu o curte imensa, dar din care face parte si o casuta mai mica in care nu incape decat o clasa. Aceea era clasa mea. Eram vreo 8 baietei mici (cine era de o statura mai mare nu era pasionat defel de minge sau de ceva rotund). Cel mai destept elev din clasa era si cel mai bun la fotbal. Era fiul preotului din zona. El a tachinat si baietii mai mari dintr-o clasa din cladirea de vizavi… Desigur, aia erau mai multi, mai mari, mai puternici… asa ca am mai luat in echipa un baiat rrom de vreo 14 ani care s-a recomandat drept Hagi. Eu eram in poarta. Eu si, cand eram accidentat, un coleg haios cu care aveam o pasiune comuna: desenele animate. Non-Stop. Dincolo de Cartoon Network… mai era un serial numit “Die Toten Futball Stars” pe RTL 2. O productie japoneza sincronizata de nemti. N-am inteles o boaba, dar am recitat pe de rost dialoguri intregi, si asa am comunicat cu colegul mai sus amintit. Culmea, ne-am mai si inteles! Apropo… colegul respectiv lucreaza astazi la Politia Comunitara. “Vacabayashi”, “Vacashi Matzzu”, “Tzubaza” si tot felul de nume caraghioase… astia erau “eroii” din “Die Toten Futball Stars”… evident, preferatul meu era “Vacabayashi” – portarul (Si “Vacashi Matzzu” era portar, dar el era in echipa adversa, un “ugly motherfucker”). Asadar, in timpul acelor “Campionate” de pauza… de fiecare data cand mingea se indrepta catre mine, strigam “Vacabaiashi!!” si saream ca un nebun, ca un Ninja cu petarde-n chiloti… la cat de mic eram, cu atat de sus puteam sa sar, sau in stanga, in dreapta… m-am uimit si pe mine insumi. Am fost fenomenal. Recunosc. Echipa mea era Campioana de multe ori… sau asa ar fi fost daca nu s-ar fi terminat meciul, in acele zile, cu o bataie. Cred ca… am inceput sa ma tem de mingea aia vitezomana in perpetua miscare numai dupa ce am primit un “Gol” direct in nas incat am cazut in spate, in “poarta”, care era de fapt peretele clasei mele, si am spart geamul… involuntar. Nu era vina mea. Doamna profesoara m-a inteles. Oricum, eram favoritul in clasa.

Iar de atunci… ma mai uit doar ocazional la cateva meciuri. Mai nou nici atat. Oamenii fara un loc de munca ca mine vor sange. Nu ne multumim cu cativa cretini care (in opinia lor) alearga tehnico-tactic dupa o minge. Incep sa pricep nebunia SuperBowl. La Campionat de Fotbal m-am uitat ultima data doar prin 2004 cand nu-mai-stiu-ce tara din lumea a 3-a a batut francezii la primul meci din Campionat. Stiu doar ca africanii exceleaza si acuma. Bravo lor! Sa castige cine trebuie! Kuala Lumpur, Burkina Faso, Botswana sau Kirgum-Burgus-Nigerius… Mi-e indiferent. Hai UTA! Mue Poli!

Norocul extraordinar, senzaţional şi incredibil de credibil al lui este că s-a născut în România. Fiindcă e singurul care şi-a dat seama că românul cere entertainment de cel mai mediocru nivel posibil, important e să inventezi poveşti zguduitoare şi, pe baza unor sau a mai multor petitio principii, să lansezi o serie de emisiuni în care pretinzi alte minciuni pornite din tema iniţială demult uitată, presupusă şi aia. Românul iubeşte cercurile vicioase. Românul iubeşte scandalul atât de mult încât nu contează motivul, doar scandalul în sine. Un mod ideal de a petrece timpul în faţa televizorului scuipând pe jos cojile seminţelor consumate în cantităţi industriale. România este, pentru el, adevărata ţară a tuturor posibilităţilor, unde ar putea să obţină un rating de neimaginat dacă ar pune un maimuţoi să modereze o emisiune, şantajându-l cu o banană. Dar nimeni nu a spus populaţiei că acest senzaţional în carne şi oase nu face altceva decât să imite, cu o măiestrie de invidiat chiar şi de naţia maimuţelor protejate de Greenpeace, mârşăviile execrabile în politică ce se fac în această ţară de la Comunism încoace.

La auzirea veştii că e solicitat la DNA, Dan Diaconescu şi-a luat bagajul, a dat sms-uri de urgenţă în stânga şi-n dreapta şi a zis că el nu pleacă de la sediul DNA până nu soseşte de la Arad Doru Pârv, care în prezent este în drum spre Bucureşti, transportat cu o dubă a poliţiei. Între timp, oamenii OTV-ului îşi fac treaba conştiincios, în stânga ecranului e o poză extrem de bine aleasă (poate chiar pregătită) a lui Diaconescu în care apare într-un tricou portocaliu (that’s important!), cu cea mai disperată moacă ce avea în dotare şi cu cătuşele la vedere pe care, fără niciun dubiu, chiar el le-a cerut … că-i “mai de efect”. Televotingul “naţional” de pe OTV, cu întrebarea “Dosarul Diaconescu, o comandă politică sau nu?”, e cireaşa de pe tort, o modalitate ieftină de a induce lumea în eroare, ceva din ciclul “da’ io credeam că maimuţei îi plac portocalele”. Ochii lumii e pe el, acum are ocazia nemaipomenită de a se autosatisface cu vise erotice gen “în 2014 candidez la preşedinţie!”, el e ţinta lui Big Brother şi Big Brother însuşi. E un geniu care a inventat banana, apoi maimuţa, apoi televizorul… în România. Un prototip de Dumnezeu din Carpaţi, un mutant cu o putere imensă pe care showbizul internaţional nu a fost în stare, sau i-a fost frică să producă pe bandă rulantă. “Prea bizar să trăiască, prea rar să moară”.

In weekend-ul respectiv am stabilit un nou record personal. 42 de ore de insomnie. Ziua de sambata a inceput cel mai bine, dar invers proportional s-a terminat al dracu’ de rau. Dar pe aceasta tema nervoasa am sa mai revin cu o alta ocazie. Partea interesanta a inceput undeva dupa 12 noaptea, sambata, in Club Flex. La ora aia deja nu mai aveam bani. Dar am reusit sa strangem niste maruntisuri, majoritatea gasiti pe mese, sub mese, in general pe oriunde in clubul gol si am reusit sa mai luam doua sticle de bere. Am ramas ultimii in club. 3 baieti si 2 fete.

Acest text este o  ficţiune.
Orice asemănare cu realitatea imediat apropiată e doar halucinaţia ta!