„ 9 noiembrie 1989: regimul comunist, sub presiunea a sute de mii de oameni care cereau libertatea, a decis să permită circulaţia cetăţenilor săi în străinătate. Germanii din Est şi din Vest s-au îmbrăţişat în acea noapte la Berlin, în timp ce Zidul începea să cadă…”

Pe data de 9 noiembrie 2009, ziua în care un continent întreg a sărbătorit un eșec, o „crăpare”, o demolare a unui zid, în ceea ce m-a privit pe mine… evenimentul ăsta colosal m-a durut în …sfârc. La propriu. Pare o stupizenie, nu-i așa? „Ce glumeți suntem cu această ocazie istorică!”… Adevărul e că este, într-adevăr, stupid. Dar era o durere cât se poate de reală, fizică și totodată… metafizică, o frustrare internă, o fobie… enervantă, al  naibii de enervantă… Dar de ce? De ce mi-am verificat sfârcul ca un cretin, să văd dacă mai e acolo, la locul lui? Cel mai deprimant lucru era că știam răspunsul. Știam că totul e în mintea mea. Știam că e o frică artificială. O boală a minții, o simptomă  AH1N1, un scurtcircuit fascist al sistemului nervos, al legăturii dintre subconștient și conceperea tactilă… o amintire veche, o învățătură uitată… și totul redeclanșată din cauza unui film nenorocit.  Un film idiot. Muzical, de fapt. Muzicalul „The Wall”. Filmul pe care un om normal ar rezuma la povestea unui artist drogat care ajunge la limita nebuniei și care la un moment dat își taie sfârcurile cu lama… un film pentru generația emo. Nu e pentru mine.

Dar care ar fi legătura dintre dezinteresul meu față de istorie și acest film pe care l-am văzut tocmai în ziua respectivă, pe 9 noiembrie, total întâmplător? E o legătură?

„The Wall” este… poate cel mai halucinant de genial, incredibil de subtil film pe care am văzut până acum. O capodoperă al filmelor idioate… un drog pentru omul de rând. Pentru omul european al secolului 21.  Pentru cel care habar n-are…

Omul de azi trăiește din plin ceea ce omul de acum 20 de ani nici măcar nu îndrăznea să viseze. Omul de azi este liber. Prea liber. Atât de mult încât poate să-și permită luxul de a fi total dezinteresat.  Omul de azi trăiește o iluzie ce niciodată nu va fi tangibilă. „Transparență totală”. Construim clădiri de sticlă, vedem prin pereți, vedem prin TV și internet, vedem tot ce se întâmplă dincolo, tot ce-i afară, în afara graniței, peste oceane și, cu puțin efort, în univers…

Astăzi am uitat complet teoriile celui mai „dus” filosof, Nietzsche, sau ideile progresive cum ar fi „a fi înainte de sine” (Heidegger), „tendință și comunicare” (Jaspers), „refuz sau invocare” (G. Marcel), sau, pătrunzând în literatură, variantele literare a acestor idei, cu un iz ironic din partea lui Camus, și ateist din partea lui Sartre…  Da. Le-am uitat cu mare plăcere. Au fost demolate odată cu Zidul Berlinului. Fiindcă acestea au clacat. N-au reușit să producă un „Umanism Reloaded”, ci rușinos… să cauzeze calvarul numit comunism…

Nihiliști existențialiști și paranoici demenți? Nu mai sunt demult caractere simpatice… existențialiștii au dispărut ca dinozaurii. Precum comunismul.

Dar puținii care cunosc aceste ideologii au trecut printr-o metamorfoză nebănuită. Și sunt printre noi. Sunt mai inofensivi, nesiguri pe sine… sunt „distruși” de bună voie. Nu mai au nevoie de o caracterizare, o denumire psihologică. Ei pur și simplu sunt. Oricum, ei reprezintă o minoritate. Dejecția unei societăți febrile, a unei generații care la început credea că lumea îi aparține… A fost o căzătură de proporții. O prăbușire …desigur, așteptată cu dinții încleștați… Ei sunt „artiștii” care au trecut demult peste faza de autocunoaștere și au constatat cu stupoare că nu mai au nici un farmec. Ei sunt cei care se „droghează” cu libertate. Cei care nu mai disting realitatea de realitate… pentru ei e una singură. Tocmai varianta haotică… tocmai varianta crudă, varianta mizerabilă, care îi separă de restul lumii care habar n-are… acesta e „Zidul Rușinii” al zilelor noastre. Un zid real, puternic, creat de președinti, de uniuni, de globalizări, de „satanii” de la Wall Street, de bănci, de Google, de Clanul Rottschield, de cei care ne controlează, care conduc lumea, care inventează gripe porcine și crize financiare… fiindcă pot, fiindcă dețin ceea ce noi, majoritatea nu deținem, sau nu în asemenea proporții: …banii. Simbolul real pentru ceva ireal al secolului.

Zidul e tot acolo, doar că-i mai larg, mai „internațional”. Zidul n-a fost niciodată demolat.  S-a transformat într-un zid nevăzut de unii. Un zid transparent, așa cum trebuie să pară în această lume contemporană… în această lume „virtuală”.

This entry was posted on Thursday, November 12th, 2009 at 1:42 am and is filed under Filosofii ce mă depășesc. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.