De multe ori am stat pe gânduri, nehotărât, întrebându-mă oare cum e  „Ninja” la plural. Ninje??! …Mă prefac că plouă.  Nu am reușit să aflu fiindcă luptătorii Samurai și o mică armată de Ninja au început un adevărat război kung-fu în spatele meu în timp ce eu am stat tolănit pe scaun, aici, în fața calculatorului. Imaginea virtuală e acaparantă. Puterea mea de a focusa e excepțională. Dacă mă afund în trecut și încep să gândesc precum visam cu ochii deschiși în copilărie mi-aș dori acum să fiu și eu un Ninja. Deși… cred că Ninja am vrut de cele mai puține ori să fiu. M-am visat mai degrabă în pielea lui Batman! Sau… Wolverine (uneori chiar îmi pare rău că nu sunt un mutant, să am… de exemplu, gheare, și eventual ochi de pisică, cu irisul acela superb și, firește, cu care să văd noaptea).

Dar Batman… el era pentru mine, pentru multă vreme, eroul suprem. Mi-a plăcut imaginea lui de erou întunecat, de luptător singuratic, nobil, enigmatic și trist… Batman nu e o figură exagerată. Nu are super-puteri. E cel mai uman dintre eroii produși pe bandă rulantă de Marvel.

Pe Superman îl detestam din tot sufletul. Nu am înțeles niciodată cum dracu’ poți să ai mai mult de un episod cu un extraterestru ochelarist care are toate extra-puterile posibile și imposibile. Trebuia să anihileze dintr-o suflare toată jigodia de antieroi și gata! Plus că nu avea nicio mască. Cu adevărat condamnabil! Cum să fii un erou fără mască?!

Ar mai fi Spiderman… apropo de măști. Masca lui îi cuprinde tot corpul. Mi s-a părut un măscărici bizar. Dar a început, în schimb, să-mi placă personajul când au apărut filmele cu Tobey McGuire. La fel am „pățit” și cu Superman… serialul Smallville… cu tânărul Clark Kent a fost mai acceptabil. Ba chiar mișto! El măcar nu zboară ci fuge cu o viteză supersonică.

O dată am vrut să fiu Robin Hood. Firește, nu dintr-o cine-știe-ce tentație pentru un act nobil. Am avut un arc improvizat la un moment dat. Dar mi-a trecut repede extazul, fiindcă am primit o sabie banală, de jucărie… wow! Jedi! Până și în ziua de azi mai am flash-uri de imaginație în care sunt un cavaler de pe planeta Naboo. Poate o să mă mai joc și astăzi „Star Wars – Force Unleashed” (?).

Visele din copilărie sunt formidabile. Mi-am „regizat” adevărate blockbustere în vis. O voce interioară îmi anticipa voința. Imaginația. Îmi șoptise cuvintele corecte, mișcările, acțiunile și aventurile. Cuvintele-mi erau sincronizate. Foarte frumos. Și acum mă cuprinde un zâmbet. E incredibil cât de multă imaginație am putut să am. De fiecare dată când am inventat o scenă demnă de o nominalizare la Oscar în categoria „Best special effect” am râs cu poftă. Uneori… absurd de inconștient. Poate chiar și râsul era doar imaginat.

Unde au dispărut aceste vise juvenile? Oare am îmbătrânit înainte de timp? Oare rutina zilnică și viața matură mi-au șters imaginația de altădată, puterea de a visa cu ochii deschiși? Mă uit melancolic afară pe geam… și văd că ninge. Mai demult nu mi-a plăcut această priveliște statică. Dar acum… e atât de frumos… armonios… fulgii imenși îmi fredonează niște note muzicale foarte plăcute, un fel de cântec de leagăn. Nu poți să fii super-erou într-un asemenea cadru. Nu în acest anotimp. Iarna chiar și eroii hibernează.

Crăciunul, privit dintr-un punct de vedere tradițional, se sărbătorește alături de cei dragi, alături de familie, mirosind bradul, înfulecând ciocolată și bomboane, privind filme precum „Shrek”, „Grinch” sau „Madagascar” la televizor…
SAU:
…acasă cu iubita/iubitul, neglijând prietenii, fiindcă Crăciunul, la urma urmei, este atât de romantic, o zi perfectă pentru făcut copii ori …doar niște sarmale.
SAU:
…în mod unic și special, o dată pe an, ascultând în toiul nopții popa cum ne spune același lucru ca de fiecare dată doar că de data aceasta mai cu pathos, îmbibați în fum de lumânare așteptându-ne la un miracol, sau cel puțin, la o pauză de țigară (după caz). SAAAAAU:

…strângând gașca mare, luând și ultimii bănuți din salariu, bonurile de masă, prima de sărbători și țuica bunicului, destrăbălându-ne până-n zori la un party „animalic” de drum’n'bass…. cu mult fum, bere, bere, bere… încă o bere, dans, sărituri, ciocniri, căzături, râsete, urlete, distracție, volum la maxim și BPM turat undeva peste 170…
…sau poate că nu e un mod corespunzător de a petrece Sfintele Sărbători al Nașterii Mântuitorului Iisus Christos ?

Sute de tineri din Flex 2 au demonstrat vineri seara (25 decembrie) că acesta ar fi varianta „eligibilă”, în ciuda mulțimii, în ciuda căldurii febrile din cauza îmbulzelii, în ciuda nebuniei din jur ce la prima vedere pare a fi un comportament sălbatic, turbat, scandalos, bestializat… a fost un Crăciun minunat…
Nici nu se putea altfel… „vinovații” principali pentru comiterea acestui party demențial sunt Asociția WWMP și băieții de la Bread & Butter.
Muzica dj-ilor ESM, Tavi și Moldi (Bread & Butter), IDRi, Dj Suace, Vitzi, UFE și Vlad Dobrescu a variat între drum and bass, funky-tech-house și psychedelic-funk trecând peste hip-hop, trip-hop, R’n'B, combinații de Blues, Jazz, Gospel, Rock’n'Roll, Disco și Reggae (și Dumnezeu mai știe ce) într-o simfonie electronică irefutabilă, debordant de ritmică. Înnăbușită de vibrații. Vibrații pozitive. La un moment dat,  toată lumea era prietenă cu toată lumea… ți-ai revăzut colegii și amicii vechi cu care ai chefuit poate o singură dată până acum, dar atunci, acolo, în acest mic colț de lume, la „Christmas Festivus Party” …toate astea n-au mai contat… parcă îi cunoșteai de o mie de ani. Totul era atât de frumos, atât de bine conturat, genial conceput… până și rufele atârnate peste capetele mulțimii s-au dovedit a fi o idee extraordinară.
Și în timp ce muzica bubuia din difuzoare într-un ritm alert, lumea sărea în stânga-dreapta și în sus (tot într-un ritm alert), tu puteai chiar să te leagăni lent cu capu-n nori… în percepția ta te-ai mișcat pe ritm și,  oricum, nu interesa pe nimeni cât de bine sau cât de prost dansezi. Era un „feeling” inevitabil de fantastic că orice făceai era bine, corect și estetic, că Sfântu Petru și cu toți sfinții te privesc zâmbind, degajați, relaxați de pe un norișor pe care scrie „Merry Christmas”. În mod indubitabil au acceptat și ei această formă de petrecere contemporană și tinerească a unei sărbători precum Crăciunul. Alleluyah, Amin!

Cred că asta e una dintre cele mai stereotipe, banale, plictisitoare teme pe care un ziarist de ocazie ar putea să-și aleagă. Fie acela chiar și o simplă postare de blog, referat la facultă, sau mai știu eu ce… Cu toate astea, cred că orice blogger, aspirant la o carieră jurnalistică, ba chiar și un editorialist de renume a abordat cel puțin o dată în viață acest subiect: iubirea nemărginită față de orașul lui natal (sau adoptat, sau cezarian, sau avortat…)

…dar e un lucru firesc. Dintr-un motiv anume, fiecare dintre noi își iubește, mai mult sau mai puțin, orașul în care s-a născut, sau în care locuiește. Adevăratul motiv nimeni nu reușește să-l explice, dar nici nu e nevoie. E o chestie formidabilă care e absolut subiectivă dar în același timp… „universală”.  Pe deasupra, este, poate, primul test prin care poți să-ți pui imaginația la contribuție, poți să-ți incerci puterea de a visa, de a „Think Big”, de a arăta că-ți pasă, că ai vrea să schimbi ceva (sau să schimbe alții, după caz) în acest oraș… și nu în ultimul rând, de a aduce un aport oricât de mic, din punct de vedere social, orașului și locuitorilor săi. Concetățenilor tăi. Chiar și printr-un simplu articol de opinie.

De ce iubesc eu Aradul?

Iubesc Aradul fiindcă nu e perfect.
Nu a fost, și nici n-o să fie vreodată… deși sper din tot sufletul să mă-nșel. Faptul că nu e perfect mă impulsionează. Mă face să VREAU să schimb ceva, mă face să visez cu ochii deschiși atunci când mă plimb pe Bulevardul Revoluției, mă face să văd clădirile istorice mai frumoase decât sunt ele în realitate (sau mai bine zis, starea în care au ajuns cu trecerea timpului), mă face să construiesc cu ochii minții chiar și clădiri „de sticlă” (zgârie-nori, de ce nu?), mă face „să văd” magazine, mall-uri ce, între noi fie vorba, nu prea au viitor în Arad, cel puțin la ora actuală… mă face să plănuiesc evenimente cum n-a mai văzut România, concerte, festivaluri, acțiuni pline de imaginație, de originalitate, și de ce nu, de boemie… Îmi place Aradul fiindcă aici poți să vezi lucruri la care rămâi mască, ca de exemplu astăzi… un țigan cerșetor care o arde aiurea toată ziua pe la magazinele-tarabe de pe Victoriei (și spre nefericirea mea cronică cântă tot timpul o manea… dar măcar e funny omu’)… astăzi era deghizat în Moș Crăciun!… sau, doi bâtrânei s-au plimbat prin centru în costume folclorice (ulterior s-au dovedit a fi promoteri pentru un concert folk la un centru comercial, dar asta nu mai contează)…  sau un cor de copii îndrumați de un profesor(?), cu baloane în mână, au scandat în plină stradă, neîncetat: „UTA! UTA! UTA!”… n-am înțeles de ce sau cu ce ocazie, dar era mișto. Și apropo UTA, abia aștept să ajungă în prima ligă, fiindcă, deși n-am nicio treabă cu fotbalul, îi țin pumnii.

Aradul mă face să văd orașul așa cum vreau eu să fie. Mă enervez un pic când n-am opțiuni de „going-out”, mă enervez când n-am alternative. Mă enervez când vine Dj Optick și Connect-R de 10 ori într-o lună, dar mă bucur că există un grup cu tineri de inițiativă precum Arad-Clubbing Events (din care fac și eu parte) care promovează muzica electronică de calitate… să nu uităm nici de Bread & Butter (printre alții)! Mă enervez când văd afișe cu Fuego, Mircea Baniciu sau Hrușcă care, apropo, fac sala (cum e cea de la Filarmonică sau din Teatru) plină de fiecare dată, dar mă bucură faptul că în KF se înghesuie o mână de oameni ca să vadă scurtmetrajele din cadrul „WWMP Film”… și mă bucur că există acest WWMP în Arad… ba chiar, mă bucură și faptul că sunt (și în ăsta) implicat. Mă bucur că a fost Ro-Iff la Arad, așa cum a fost… mă bucur chiar și pentru acest târg de antichități, respectiv de Crăciun din fața Primăriei, unde, deși sunt multe kitch-uri și muzică proastă, e o atmosferă inegalabilă. M-am bucurat și pentru Zilele Aradului, când jumate din bulevard era transformat într-un târg de dracu’ mai știe ce, nu contează, atmosfera de sărbătoare a contat… m-am bucurat pentru Festivalul de Teatru/Film Underground, pentru Festivalul de Teatru Internațional, pentru Luna plină de carte, pentru Schimb de Cărți, pentru actualul festival de Handmade deși eu n-am ce să cumpăr de acolo… pentru turneul „One World” care de doi ani, culmea, NU ocolește Aradul în mini-turneul lor național, mă bucur pentru Kinema Ikon, pentru Arad-Culture …și mă bucur că ăsta din urmă e proiectul meu… Proiect care a primit numai vorbe de bine, cu toate că, deocamdată, e departe de a fi așa cum mi-aș dori eu să fie. Ca să-i fac și un mic promo… acesta e „oglinda culturii arădene”. Asta ar fi sloganul. E un blog. E praf. Din punct de vedere al designului, al calității informațiilor… și nu știu. Lucrez demult pe el, și sper că, în curând, voi reuși să-l fac mult mai frumos, modern, ordonat… dar să rămână la fel de util. Momentan însă… acesta oglindește perfect situația Aradului, cel puțin, din punct de vedere cultural.

…

Tu de ce iubești Aradul?