Dacă cineva crede că „întâlnirea bloggerilor” e o întrunire oficială unde se adună un grup de oameni, în general tineri peste 20 de ani, şi discută despre comunitatea lor selectă, despre Page Rank-uri, Google Analitics, Twitter şi alte platforme de socializare, despre soluţii de optimizare SEO şi alte termene nefolosite de oameni simpli… ei bine, aşa este. Doar că bloggerii înţeleg altfel termenul de „întâlnire oficială”. La prima vedere este o reuniune de clasă într-un birt mic, unde băieți și fete care se cunosc de la deloc până la cel mai bine (întamplător, cu toții deținători de un blog personal) încep să vorbească despre blogging, iar după o bere sau două vorbesc deja despre Hi5 (acesta fiind unul dintre cele mai deplorabile și blamate site-uri de socializare, inventat pentru minori și oameni medicorii, dar care este totodată și cel mai tare în ceea ce privește traficul web, mai ales de când s-a înregistrat la SATI).

Organizatorii acestor întâlniri periodice au tendința, de fiecare dată, să impună o temă de discuție, sau poate chiar mai multe. Cum ar fi întreţinerea comunităţii pe blog, fotografiile blogului, conţinut şi informaţii, platforme utilizate… și astfel de prostii ce, deși e un interes major pentru orice blogger, nu va fi niciodată despicată în patru în jurul unei mese din …Joy’s, spre exemplu. Și nu din cauza cafenelei. Bloggerii sunt și ei, la urma urmei, oameni simpli. Prin „simplitatea” lor, vorbesc despre iPhone, Mac vs. Microsoft, (deși e deja prăfuită, eventual) Wordpress vs. Blogger, zic bancuri, întâmplări haioase sau bârfe ce oricum au apărut în revistele de scandal. De aceea când cineva se ridică în picioare și începe un discurs despre proiectul, asociația ori site-ul lui (oricât de interesant sau lăudabil ar fi acesta), bloggerul  se strâmbă din nas, se uită bănuitor și declară în sinea lui „măi, ăsta vrea link exchange”. Este evident că acest grup e un „focar de vis” pentru un blogger începător. Link exchange nu va primi, în schimb va fi amintit o singură dată într-un post, cu tot cu link, de fiecare blogger prezent (printre care unii fiind chiar niște „zei” ai bloggingului românesc) și „ciao, pa!”…

Miercurea trecută a avut loc la Arad, în cafeneaua Joy’s… poate cea mai reușită întâlnire de bloggeri arădeni, dar, desigur, în proporție de aproape 50% și cu timișoreni. Nimic din ce s-a scris mai sus nu s-a întâmplat la blogmeet-ul recent… decât în prima oră. Apoi totul s-a schimbat radical. Pentru prima dată au venit oameni cu idei noi, cu proiecte mai mult sau mai puțin inovatoare, și, deși în prima fază bloggerii cu cei mai mulți cititori (în preponderență timișoreni) s-au uitat urât, au urmat discuții aprinse și detaliate despre cât de tare e proiectul, și cât de interesant ar fi să se extindă și în Timișoara. Au fost patru oameni cu astfel de inițiative. Unul ar fi site-ul (sau, dintr-un anumit punct de vedere blogul) „WWMP”, care încearcă să centralizeze, să susțină și să promoveze comunități, indiferent de preocupările lor, toate astea online, cu obiectivul de a aduce proiectul și mai departe (în offline), până să organizeze evenimente speciale, dedicate pentru tineri care vor să se facă auziți. Dar aici vorbim de o asociație care deja face vâlvă în Arad, cu toate că s-a lansat de doar 2 luni de zile. Un alt proiect ar fi „Blog Arad” care vrea să adună toți bloggerii arădeni ca aceștia să formeze o comunitate. Exact aceeași „rețetă”, doar că aici e vorba de un target clar. Al treilea proiect interesant este site-ul de video & image sharing „You Club Video”, făcut de doi timișoreni, un fel de YouTube sau Trilulilu într-o altă prezentare, dar tocmai din acest motiv, foarte interesant și draguț. Al patrulea aparține bloggerului profesionist „De Ce” (Dan Ștefancu), care se numește Școala de Blog. Un site-test util oricărui blogger începător (și nu numai).

Spre final, fiecare blogger a semnat pe bannerul imens care semnala „locul de desfășurare în offline” al lor, iar nouă, celor de la vestic.ro, ne rămâne doar să mai amintim bloggerii prezenți la această întâlnire care apropo, a rezultat mai multe colaborări dintre bloggeri cât și o invitație „oficială” la meeting-ul din Timișoara. Ca să nu existe discuții, bloggerii se semnează cu pseudonimele lor virtuale, adică implicit cu linkul lor, așadar îi salutăm cu această ocazie pe organizatorul, Daniel Florin alias Veveriță, cel care a prezentat și proiectul Blog Arad,  Bebelusha, Maddy, Bastylică, Dan „DE CE” Ștefancu cu tot cu proiectul lui numit Școala de Blog,  Ovidiu Sîrb, Adrian din Arad, „WWMP”-istu’ Gabriel,  Nuzzu, SdGabriel, VersatileMedia, Harina (Retete Culinare), Mariuskl, care a prezentat alături de Cosmin proiectul You Club Video, J.Mihai, Gonzolicu, DanielD și ultimul, dar nu cel din urmă, subsemnatul, cu pseudonimul Tomck@t, reprezentând atât blogul personal, WWMP, VESTIC.ro cât și blogul de față. Ne „auzim” în continuare online…

Continuare după prima parte

Cu timpul, am devenit mult prea tupeist ca să mă mai ascund după o legitimație uzată. Toată vara anului trecut am trecut pragul ștrandului, fără stres, nebăgând în seamă ce-mi mai spunea și paznicul. Am trecut pe lângă ei în mod ritual, cu niște căști în urechi, ridicând legitimația cu o viteză ce ar uimi chiar și un agent FBI. Dar urma să-mi dau seama că astfel „distracția moca” nu mai avea niciun farmec.

Ștrandul nu mai e ce a fost. An de an e mai execrabil. Nu se merită să intri nici gratuit. Chit că nici nu te mai lasă. „Modernizări” în plin sezon estival, garduri ca la închisoare, mizerie, localuri distruse și abandonate… Îți e scârbă, și te reflecți la modul cel mai serios… „de ce nu ești plătit ca să intri?”… La fel e și cu tramvaiul. Tramvai, care te duce de fapt doar până la jumătatea drumului, de acolo iei autobuzul atât de full încât pentru controlori este interzis. Am glumit. Deși e pe bune: pe Bulevardul Revoluției, în centru, momentan, ruta-i gratuită. Grație modernizării liniilor de tramvai, într-o stare „atât” de avansată. Dar pentru o jumătate de rută, la același preț de bilet, controlorii în continuare se cred șmecheri…  Daaaar, nu sunt. Șmecheria mea cu căștile funcționează de minune. Îmi era o dilemă în fiecare dimineață, dacă merită sau nu să-mi iau bilet. Deseori găsesc un bilet folosit, dar cu aceeași combinație compostat, cu care pot să călătoresc politically correct.
Nu s-a întâmplat tocmai așa într-o dimineață de primăvară-vară, anul acesta, când stăteam în picioare în spatele vagonului, liniștit, cu căștile în urechi. A venit spre mine amenințător, dar deloc convingător, o doamnă grasă, care mi-a arătat legitimația de controlor CTP. Nu vreun fake-ass de jandarm. Îmi revin în minte secvențe neclare, în care doamna încerca să-mi rostească câteva cuvinte. N-am auzit nimic. Nu m-am catadicsit să-mi scot căștile din urechi. Nici nu plănuiam acest lucru. Am vrut s-o ignor într-un mod nesimțit de amuzant.
Dar lucrurile în viață nu merg atât de ușor. Doamna de la CTP era însoțită de doi tinerei, probabil în probă. Au venit și ei spre mine. Era momentul în care mi-am scos o cască din ureche, și le-am zis, politicos, că nu am bilet. Piesa din căști era foarte faină. Ei au mai simulat niște cuvinte, din ce în ce mai dese, dar eu am văzut doar buzele lor mișcându-se. Am știut că era momentul potrivit să mai scot o dată o cască, cel puțin până la puterea unei alte propoziții concise. Le-am zis că porcăriile astea de dispozitive noi, amplasate în stații de tramvaie nu-ți dau bilet dacă nu introduci prețul corect, careva să zică, nu-ți dau rest. Iar eu aveam doar 10 lei la mine. Desigur, acest amănunt n-am mai împărtășit cu ei. Băiatul care nu era chel era simpatic. Nu avea mușchi, și nici nu s-a prefăcut a fi vreun șmecher. Nu era nicio fărâmă de amenințare pentru mine. Am privit atent, cum încerca să-mi explice ceva, dar am prins doar ultimele câteva cuvinte, când am scos deja pentru a treia oară, lejer, fără stres, cu o ignoranță de invidiat, ambele căști. Încă-mi spunea că acea cușcă unde se vând bilete, de o ființă umană(!), era chiar vizavi de stație, pe cealaltă parte a străzii, lângă trotuar. Am ajuns la punctul culminant în care am considerat că e timpul să îl enervez. Doamna și celălalt băiat erau mult prea nesiguri în poziția lor, nu au avut curajul să scoată măcar o vorbă. Nici măcar un standard „acum ai belit-o, băiete.” Am zis băiatului că nu am văzut ghereta. Că nimeni nu vede ghereta. Nu ar trebui să fie amplasată acolo, ascunsă de lume. Pac! Am reintrodus ambele căști în urechi, și am pus volumul mai tare.
Am considerat că discuția, atunci, acolo s-a terminat, dar atunci, am ajuns într-o stație, ușa s-a deschis, iar cei trei controlori stângaci mi-au dat de înțeles că e timpul să cobarâm. Știam ce plănuiesc. Am mai avut parte de asemenea comportament. De mai multe ori, chiar. Dar asta a fost mai demult, eram copil, eram mai prost. Am coborât cu ei, și am zis în fața doamnei că „bine-bine, data viitoare am să-mi cumpăr bilet”. Și am luat-o la vale. I-am lăsat acolo, cu buza umflată, și cu amenda necompletată. Habar n-am dacă au strigat ceva, sau nu, după mine. Știu doar că piesa din mp3 player era al naibii de faină. Desigur, mi-au cam „distrus” dimineața, căci am reușit să călătoresc doar două stații, de acolo puteam să merg până la job pe jos. În schimb, am fost mândru de mine. În viața asta nenorocită trebuie să știi cum să te comporți cu oamenii cumsecade, trebuie să știi să-ți controlezi mânia, și să nu te lauzi oricui cu vreo legitimație din dotare. Lumea nu o s-o ia în nume de bine. Dacă nu e absolută nevoie, să nu dezvălui din prima cum te numești, sau unde lucrezi. O să le exciți numai.

Firește, mai sunt și momente când ai o anumită obligație morală, dacă nu chiar constituțională, să te legitimezi. Când n-ai încotro. E vorba, iarăși, de polițiști. Niste polițiști țărani. Ăștia-s periculoși. Nu fiindcă sunt ce sunt, adică gabori, ci fiindcă sunt într-adevăr de la țară, dintr-un sătuc cu pretenții de oraș. Orașul Pecica.
S-a întamplat astă vară, la festivalul MotoRock.
Era noaptea, ora 3, aproximativ. N-am de unde să știu clar, fiindcă eram beat. Dar beat mangă. Trei prieteni buni, orășeni, și automat, din acest motiv dubioși, am așteptat lângă o piață, în fața unei catedrale, o mașină ce venea dinspre Arad să ne ia acasă. Am avut un comportament scandalos. Mai ales eu. De fapt, doar eu. M-am urcat pe mesele de beton al pieței, am urlat prostii, am cântat fals, și râdeam în hohote ca un crăcănat alcoolic cu acte în regulă. O mașină de poliție ne-a ochit din depărtare. Cu o viteză mai joasă decât cea legală, s-au oprit la noi. Prietenii mei s-au panicat nițel. Asta am dedus eu, din moment ce s-a potolit instantaneu cheful lor de distracție, însă, Sfântă măicuță Tamara!, dracu’ știe, numai eu nu aveam același sentiment. M-am simțit „high”. Cu zâmbetul larg am salutat gaborul care a ieșit să ne ia la răspundere. Am constatat în ochii omului în misiune o anumită dorință de a ne agasa. Avea o conotație dură în voce, prin care ne-a dat de înțeles cine-i șeful în zonă. Spre nefericirea prietenilor mei, eu eram singurul care n-a înțeles mesajul. Nu am reacționat adecvat în fața legii. „Bună seara, domnule polițist! Ce faceți pe aici? Vă simțiți bine?”. Prietenii mei au prezentat deja cardul de identitate. Era rândul meu. „Ahha, sunteți arădeni, ha?”, se auzea din vocea ticălosului, cu bucuria șmecherească aferentă. Rareori găsești orășeni adevărați în acest oraș mic. Carne proaspătă. Numa’ buni de notat undeva, ca să ne căcăm pe noi că suntem în evidența lor. „Eu nu am la mine buletinul, domnule… dar am o legitimație…”
…stop cadru!
Am știut că aici începe spectacolul. Săracului polițai rareori i se dă ocazia să vadă în carne și oase un jurnalist. Să nu mai vorbim de posibilitatea de a-l amenda. Polițaiul a adus buletinele și legitimația mea la mașină, la colegul mai gras care stătea pe banca de „mamă-soacră”. El era mai mult ca sigur un superior. Nu s-a catadicsit nicio clipă să-și scoată curul gras afară. El a notat acolo doar numele nostru. Treabă grea. I-a luat circa 10 minute. Ori doar eu eram beat, și mi s-a părut că „incidentul” e redat în slow-motion. Polițaiul a revenit la noi, ca nu cumva să ne plictisim. Cât timp era cu vreo trei metri mai departe, prietenul meu îmi spunea ceva de genul să mă potolesc până pleacă ăștia, să mă prefac măcar că nu sunt beat. Nu am reușit să nu râd de faza asta. Trebuia să mă mențin sigur pe sine, să arăt că sunt destins, căci, la urma urmei, n-am comis nicio crimă. Decât, poate, că am rostit cuvântul „handicapați”. Am văzut în ochii amicilor cota îngrijorării crescându-se. Îmi spuneau „taci dracu’! Ăștia știu și ungurește!” .

Polițaiul ne-a luat la răspundere, cu niște cuvinte grele, foarte grele. Ce căutăm aici? De ce am venit aici? Prietenii mei răspundeau și la întrebările ce eu n-am mai înțeles. Dar știu sigur că la un moment dat am întrerupt polițaiul: „e un caz de rutină, nu-i așa? ”. Desigur. A văzut că nu sunt prost. Că nu mă sperii cu una cu două. A venit rândul celuilalt polițai să încerce să mă ia de sus. „Domnul Tomas Gagyi!!! Vino aici!”. A pronunțat numele meu complicat cu o precizie ungurească de am căzut de pe masa de beton al pieței. Norocul meu, precum pisicii de treabă, am căzut pe picioare. Am făcut pașii ăia grei până la mașină, și am aprobat că da, eu sunt. Îmi mai punea niște întrebări plictisitoare de care nu îmi mai aduc aminte, dar rețin că nu aveau nicio importanță. Nu aveau niciun as în mânecă.

Mi-a dat înapoi cele două cărți de identitate, dar cu legitimația mea a ezitat. M-a avertizat că ar fi bine ca data viitoare să am la mine și buletinul. „Desigur, domnule polițist! Desigur”. S-a băgat și ălalalt în mașină, și s-au cărat cu viteza legală. Dar au auzit cu siguranță când am strigat, râzând în hohote ceva de genul: „Cretini ordinari! Credeați că o să-mi fie frică de voi?! Pupincuriști!”. Viteza mașinii s-a încetinit, dar eu încă râdeam. Prietenii mei încă îmi dau de înțeles că am fost mult prea obraznic.
Posibil.
Dar am dovedit încă o dată, cât de coruptibilă este până și viața satului, cât de ușor poți să influențezi, sau să abuzezi de statut… doar de dragul de a arăta că asta e realitatea, de a arăta cât de enoriașă putere poate să aiba o banală legitimație.

Eram pe tramvai, într-o zi de primăvară absolută în care copacii erau mai verzi decât sweater-ul meu care ascundea un lanț cu o emblemă marijuana… dar asta nu m-a oprit să stau în picioare în mașinăria ce, știam cu siguranță, în anotimpul următor urma să devină o saună mobilă insuportabilă. Primăvara încă e de-a dreptul plăcut să circuli cu tramvaiul. Și pe de-asupra este rapid. Și gratuit… sau nu?

Desigur, nenorociții de controlori urcă pe vagon, de regulă, exact atunci când n-ar fi prea firesc. Dar de data asta eram pregătit. Trup și sufletește. Au ajuns la mine și am vrut să-i surprind, să-i arăt cu cine au de-a face. Am fluturat în nasul bădăranului legitimația proaspăt înfoliată într-un magazin ieftin de xerox, înfolieri și ștampile, și le-am comunicat că cei de la presă au gratuitate pe tramvaie. Erau doi. Dar celălalt a rămas în urmă. Cred că nu avea curajul să se apropie de mine, s-a prefăcut că vrea să mai prindă alți potențiali culpabili nenorociți, dar vizibil n-avea succes precum amicul meu chel, cel din fața mea. Un nemernic. Și nici măcar n-a lucrat pentru CTP. În perioada aceea toți looser-ii de jandarmi aveau voie să te legitimeze, ori să-ți măzgălească o anumită amendă. M-am simțit nedreptățit atunci când și restul călătorilor conștiincioși se uitau la mine cu dispreț, când eu încă susțineam că „nu-i adevărat! Mie mi s-a spus că am gratuitate pe acest mijloc de transport în comun!”. Eram un novice. Am suportat jignirea hilară de a primi o amendă, dar nu m-am arătat mâhnit din acest motiv. Probabil nici nu eram. În schimb… am aprins o țigară. Asta a fost un semn irevocabil că eram net superior. Cu toate că legitimația mea încă era în mâna derbedeului chel. Am vrut să-mi manifest superbul meu tupeu și să-l întreb de așa-zisa legitimație al lui, dar, n-ar fi fost o mișcare prea deșteaptă, din moment ce-i era agățată chiar pe dinafara buzunarului de pe cămașă.
Am fost învins. N-am știut ce să fac. Îmi amintesc… mă reflectam la gândul că nu am început jocul cu cărțile cîștigătoare. Ar fi trebuit să fie prima mea victorie. O primă impresie de ciudă precoce izbită pe fața altuia cum că eu sunt „cineva”. Nu era fairplay. Mi-am zis că nu se merită să fii ziarist.

Faza e că nici n-am fost ziarist. Decât un amărât agent de publicitate la „Ziarul de Vineri”, al cărui rezonanță și putere socială ar fi echivalentă cu prestigiul ziarului The New York Times …dar în acest oraș de oi turbate. Pe un picior de plai, cu chiu cu vai, am primit legitimația înapoi. Victorie! Bineînțeles, nici prin gând nu mi-a trecut deja să plătesc amenda aia afurisită. Cretini cocalari! Ceea ce ei nu știau, era că tocmai cu o săptămână în urmă, șeful lor, Piroș, a apărut în ziarul nostru, într-un interviu. Asta fiindcă directorul de la Piroș Security (fost „P&P”) este implicit președintele fan-clubului Dinamo din Arad. Așa că n-am avut încotro, trebuia să vorbesc cu colegul meu, Răzvan Crețu, să spună niște cuvinte frumoase despre mine, prietenului nostru. Nici în ziua de azi nu știu dacă a vorbit sau nu în interesul meu. De fapt, nici măcar nu l-am rugat eu pe Răzvan, ci colega noastră, secretara, Miha Moca.
Nu mai contează.
Cu nici o lună după, am trecut la faza de „avansați”. M-am angajat la SuperInfo. Un săptămânal exclusiv de publicitate. Ceea ce reprezenta o influență mass-media și mai neglijabilă decât săptămânalul de la care tocmai am plecat, și care în scurt timp a și dat faliment. În SuperInfo n-ai avut cum să ameninți pe cineva că o să scrii despre mă-sa că e curva satului. Cu toate astea, făcea parte din cel mai puternic trust media local. Eram șmecher. Eram „cineva”. Aveam în mână a doua legitimație de presă din viața mea. Trebuie să recunosc că am ieșit bine în poză. Atât de bine, încât, fără dubii, asta m-a îndreptățit să umblu teleleu înăuntru și afară de câte ori îmi doream pe ștrand, gratuit, fără probleme, toată vara. Nimeni nu s-a legat de mine. Am simțit pe propria piele roialitatea celei de-a patra putere din stat. Cel puțin, în proporții suficient de mioritice, dar acceptabile că să mă simt bine în pielea mea păroasă. Cred că o singură dată am fost luat la răspundere, deși nu mi s-a părut drept.

Era o noapte albă, și furtunoasă, de sfârșit de vară, pe Ștrandul Neptun, când împreună cu prietenul meu cel mai bun, îmbibați în alcool, am urlat din răsputeri „CÂINE! CÂINE!”, după o potaie care încerca disperat să se ascundă de ploaie. Cred că se pișa pe el de frică. Era terorizat săracul patruped. Dar… din senin au apărut doi polițiști, și ne-au luat sus, în cabina lor. Au fost cât se poate de duri, cel puțin, în opinia lor. Pe mine nu m-au fentat. Am zâmbit sub mustață. Cred că puțeam de whisky. Doar fața îngrijorată a amicului meu m-a făcut să fiu mai serios, atunci când, el a prezentat fără pic de ezitare cartea de identitate, și a și recunoscut unde lucrează… Am considerat că nu era nevoie de această mișcare. Eu am ezitat cu încredere în sine. Am așteptat să cadă bombele peste sărmanii Irakieni nenorociți din depărtare, după care, împlinit, am rostit două cuvinte într-unul singur: „SuperInfo!”. Nu mi-a venit să cred, dar pacea s-a rostogolit ca o tornadă pe Pământ, lumea s-a transformat dintr-odată în ceva atât de elegantă, pașnică, debordant de placută. Cu o mișcare rapidă, polițaiul a dat buletinul înapoi prietenului meu, și ne-au zis să nu mai fim răi, sau ceva de genul. Am zâmbit ca după orgasm. Numai un fulger mi-a dat de înțeles că polițaii ăștia stupizi au confundat, mai mult ca sigur, SuperInfo cu InfoTV. Nimic nou. Era un mic defect al poporului de rând ce-mi convenea. Am continuat să zâmbesc ca după orgasm, și ca atare, știam cu precizie de ce aveam nevoie. Înainte ca oamenii legii să plece, am întrebat dacă pot să fumez o țigară, chiar acolo, pe terasa sediului lor, care e la o înălțime destul de simpatică. Ne-au lasat.

Și iată-ne acolo, doi mohicani sperietori de câini, fumând, liniștiți, la sediului Poliției de pe ștrand, feriți de ploaie. Gaborii s-au dus la o plimbărică, să investigheze terenul, probabil.
A fost o vară de neuitat. Și asta era doar partea ploioasă…

Va urma

Nu de fiecare dată înțeleg adevărata importanță a călătoriei cu tramvaiul. Deseori spuneam, și am să mă repet de câte ori va fi nevoie, că aceste mașinării mi se par niște saune mobile. Ce-i drept, asta ar fi valabil doar vara. Și totuși… mirosuri execrabile, transpirație indiferent că e vara sau iarna, oameni urâți, țigani cu toți puradeii, bătrâni care vor locul tău chiar dacă la doi metri mai încolo este încă un loc liber, înghesuială… locul ideal, așadar, pentru claustrofobi.

Îmi amintesc că în tinerețe eram nevoit (oarecum) să călătoresc cu acest mijloc de transport în comun. Aveam abonament. Și un carnet de elev. Nici în ziua de azi nu pot să înțeleg cum am reușit să mă trezesc zilnic la ora 6 dimineața să mă îndrept, indiferent de condițiile meteo de afară, la instituția aia abstractă numită școală. E drept că n-a fost o zi să nu întârzii, iar în asemenea condiții n-aveam încotro, trebuia să spun adevărul: că tramvaiul era de vină. Dintr-un motiv anume, nimeni nu m-a crezut. Mai ales colegii, care ajungeau la timp, în mod mirific, tot cu un tramvai. După o vreme n-a mai funcționat nici scuza glumeață că „a explodat o roată a tramvaiului”. Ce să zic? Eu am încercat mereu să privesc partea mai hazlie a lucrurilor. Încă de la vârsta aceea eram deja un mic pervers. Am profitat de ocazia că vagonul era atât de full încât nu puteai să scapi niciun ac, și am încercat să mă apropii de fete sexy. Nu îmi amintesc să fi stat eu vreodată pe scaun. Ăla-i pentru babe, care, la o adică, nu-nțeleg ce caută pe tramvai la ora aceea. Am fost deci, grație înbulzelii, în fiecare dimineață corp la corp cu o fată străină, atingând-o „din greșeală”. Desigur, nu aș fi meritat niciodată un pumn în față, și nici n-am primit, fiindcă o făceam cu o asemenea măiestrie, încât oricine ai fi, ai pune vina, ca și mine, pe înghesuiala din tramvai. La urma urmei chiar și eu am pâțit să fiu atins de careva, fără să vreau și, tind să cred… fără să vrea respectivul. Căci dacă era vorba de o fată, ei bine, nu m-a deranjat deloc. Cea mai hazlie fază însă mi s-a întâmplat într-o zi de primăvară spre vară, când, culmea, nici nu era plin tramvaiul 16. Îmi aduc aminte, veneam din Grădiște, în centru. Femeia era, oricum aș calcula, cel puțin cu zece ani mai mare ca mine (iar acest lucru însemna atunci că era tânără-tânără). Dacă mă gândesc mai bine, s-a întâmplat cam acum zece ani. Stătea lângă mine, și cu o mână se ținea, ca și mine, de bara aceea îndoită de pe scaun, gândit probabil exact așa, cu rolul de a fi un suport pentru călătorii care stau în picioare. În mâna cealaltă avea o plasă. Ne apropiam deja de stație, iar fata s-a pregătit să se dea jos. N-a nimerit momentul, dar nu cred că acest lucru a deranjat pe cineva. Și-a îndepărtat lent, foarte lent mâna de pe mânerul scaunului, doar că în momentul următor vatmanul a băgat o frână zdravănă… eu n-aveam probleme cu echilibrul, chiar dacă mâna cealaltă-mi țineam în buzunar, dar săraca fată, vizibil, s-a cam clătinat puțin din tot corpul ei sexy până să găsească, prin mișcări disperate, un suport mai la îndemână, și acesta s-a întâmplat să fie aproape de mâna mea din buzunar. Trebuie să admit însă, că nu mi-a atins mâna. …Ce vremuri mișto! Într-adevăr, mă gândesc cu nostalgie la micile mele aventuri din tramvaie.

Dar acum? Peste aproximativ zece ani, te urci latent pe tramvai, stai ghemuit într-un colț ascuns așteptând să ajungi neobservat la destinație, și tot nu ajungi acolo. La jumătatea drumului tre’ să-ți iei autobuzul, sau să mergi pe jos mai departe. Călătoria e mai degrabă o cursă nebunească între cetățeanul de rând care se îndreaptă către job și un controlor care te ia la rost bazat pe niște termene nefondate. Nu-ți cumperi bilet, firește. Nu-ți permiți din salar, acum când te întreții singur. Mai bine riști. Oricum n-o să te prindă niciodată. Ne place să ne alintăm cu această minciună. Dar cel puțin odată în viață oricine o pățește. Ultima dată a pățit-o Andreea, colega mea de cameră. Nu știu cum, dar tocmai atunci mă gândeam că „dă-l dracu’, hai să mai cumpăr și io, așa, din când în când, un bilet”. Ea însă nu avea asemenea gânduri demente. N-aveam ce să fac, am privit-o cum se dă jos, printre haita aia de lupi cu niște colți însângerate. Se va descurca fata. Că doar lucrează la BCR. Și cum să „agresezi” o domnișoară în costum business și cu ochelari din ăia, tipică de secretară sexy? Plus că… mai cunoaște și un polițai care i-a zis clar: „Doar un apel, și se rezolvă!”. Am mai profitat, desigur, și eu de legitimația mea, dar îmi dau seama că acest lucru nu ar trebui să recunosc aici, acum. Mai bine în postul următor, fiindcă am deja pregătit un articol în două părți!

Cumva, astăzi era o vreme posomorâtă râu de tot în oraș. Poate fiindcă mi-am cumpărat bilet. Și desigur, degeaba. Exact ca și data trecută, cam pe la începutul lunii (asta fiindcă dacă nu știai, atunci pornesc controlorii la vânătoare. În restul lunii nu prea ai probleme cu ei), când nenorociții au „prins” o săracă doamnă mai în vârstă, căruia doar gura îi era mai mare decât nesimțirea nativă din moși-strămoși. Trebuie să recunosc, e lăudabilă și tentativa „am compostat biletul, bă! NU vezi?!”. Și eu sunt, foarte des, plin-ochi pe tramvai, că poate-poate găsesc un bilet aruncat, ale cărui găuri coincid cu combinația compostorului. Astăzi însă era un mare banzai-mare. Parcă sărbătoreau Ziua Internațională a Tramvaiului Fără Controlor. Erau al naibii de zgomotoși, auzeam tot ce șușotea și scuipa fiecare, într-un cor simfonic halucinant. Și râdeau… Doamne Dumnezeule, cum e posibil ca lumea să aibă un râs atât de ciudat, atât de neobișnuit?? Auzeam totul în stereo. A fost un drum lent și dureros. Pe cuvântul meu de onoare, mi-e frică de soarta acestui oraș. Tramvaiul, mai demult umplut măcar până la refuz la orele dimineții când încă puteam să aud radioul vatmanului, stând la mijolcul vagonului, astăzi s-a transformat într-o mahala a țăranilor urbani. Este mai demoralizant decât ruta Arad-Nădlac, cu trenul acela perpetuu jegos. Nu am reușit să aflu, dar cred că nici nu o să vreau vreodată, ce specimen „fată-băiat” era „individul” care a pornit muzichia din telefon. „Hai cu țiganii”, cam asta era refrenul. Ciudat. Parcă nu era manele. Nu maneaua aia „clasică”, pe care chiar și un afon în domeniu recunoaște printr-o țeapă de proporții a sorții. Era mixată, transformată în ceva gen euro-dance, dancehall, sau ceva cu ritmuri disco… oribil! Toate astea la volumul maxim. Am așteptat cu sufletul la gură ca o babă să ia atitudine, să-i zică una-două, așa cum făceau „pe vremea mea”. Sau cum își deschidea gura spartă baba de acum două săptâmâni, când au prins-o în timpul drumeției ilicite. Dar nimic. Nimeni nu scotea nicio vorbă de atenționare, un „Băi, digei Vasile!”. Mai mult… lumea vorbea și mai tare, de-a dreptul asurzitor pentru unul ca mine, să se audă mai bine în zgomotul ce dominea în „încăperea aia în mișcare”. O femeie în vârstă nu vroia să stea jos pe scaun. Deși putea chiar să aleagă dintre locurile disponibile. Nu mai înțeleg nimic. Dar e clar. Ne-am dus dracu’… cu tramvaiu’!

Cred că primul lucru cu adevărat important din viaţa mea a fost, cam pe la vârsta de 3 ani, când maică-mea mi-a dat în mână un creion și mi-a arătat cum să desenez o căsuţă. Experienţa aceea fascinantă m-a făcut să umplu foaia de căsuţe şi mai apoi, să desenez zi de zi, tot ce-mi trecea prin minte.
Copil puţin retras fiind, preferam să stau în casă şi să desenez, în special personaje din desene animate, în loc să mă joc afară cu alţi copii de vîrsta mea. La grădiniţă desenam în pauze pe tablă, în clasele I-IV în caiete, lângă litere, unde era un loc mic. Doar pe mine m-au lăsat învăţătorii, fiindcă am fost printre elevii favoriţi. Părinţii-mi spuneau, rudele, rudele şi cunoştinţele rudelor că sunt talentat, iar mie-mi plăcea ideea, chiar dacă, în esență, nu ştiam clar ce-i ăla „talent”. Eu desenam şi desenam numai, tone de hârtii erau epuizate de creațiile fanteziei şi personajele mele favorite, personaje Walt Disney, Captain Baloo, Donald, Pluto, Mickey etc. ca mai apoi să intre Cartoon Network în viaţa mea… un adevărat paradis audiovizual! Cel mai mult m-a impresionat „The Mask”, si Batman, doi dintre eroii mei pentru multă vreme.
În şcoala generală directoarea, care-mi era si profesoară, mi-a „descoperit” talentul, astfel am devenit ilustratorul principal al ziarului şcolii (ce apărea destul de rar). În perioada respectivă făceam deja şi portreturi în alb-negru, după poze vechi. L-am imortalizat pe Elvis Presley, pe mine însumi, rude, încă un Elvis (preferatul lu’ maică-mea) dar care nicidecum n-a vrut să semene si pân’ la urmă a devenit Michael Jackson.
Într-o zi însă, nu mai ştiu din ce motiv, cred că n-am făcut ordine în cameră, maică-mea a luat toate desenele mele şi le-a aruncat într-o cutie de carton, si urmau să fie arse în cazanul din curte. Am plâns puţin, dar mi-a trecut repede, p-atunci nu ştiam câte amintiri urmau să devină prada flăcărilor. De atunci, inconştient, mi-am „irosit” vremea cu desenatul mai moderat. În clasa a VII-ea, profesoara de desen, o babă-cloanţă urâtă, cu părul vopsit blond, s-a uitat peste desenul meu necolorat încă, a luat ştergătorul şi, chiar dacă am plâns toată ora, mi-a şters creaţia şi mi-a desenat alta spunându-mi că „aşa trebuie”. Era vorba de un portret, iar ea mi-a vărsat acolo un copil ce arăta mai degrabă un extraterestru, într-un stil manga stângaci, cu bărbia ascuţită, fruntea şi ochii mari. De atunci, orice desenam, era corectat de „specialista”, şi uşor-uşor, fără să observ, desenatul a început să mă intereseze din ce în ce mai puţin.
Au intrat în viaţa mea fetele, iar eu m-aș fi enervat numai dacă aș fi încercat să „reproduc” reprezentantele sexului frumos. Cumva nu mi-au ieșit nicicum atât de frumoase precum erau în realitate, și la fel era și cu maşiniile, asta însemnând că nici nu am talent.
Anii au trecut, eu imediat de vreo 10 ani n-am mai desenat nimic, sau cel puțin, nu-mi amintesc de nicio creaţie reusită. M-am reorientat spre alte genuri artistice. Din când în când, colegii vechi mă mai reamintesc, eventual spun altora „ştii? Ăsta desenează fain!”… altfel aş şi uita că, în trecut, a putut să însemne atât de mult pentru mine o hârtie goală şi un creion.

(A doua parte din a doua zi, a treia, a patra… și restul zilelor)

Am răspuns lui Sorin ceea ce trebuia să răspund. Culmea! Am nimerit. Din moment ce laptop-ul e nou și are instalat acest Vista pe el, când îl pornești trebuie să-l lași să termine setup-ul. Laptop-ul lucrează singur, bifezi eventual „accept” și dai click pe „ok”, dacă ți se cere. Dar acest laptop afurisit n-a funcționat corespunzător.
Mi s-a urcat tensiunea. De unde să știu eu, în asemenea condiții, din depărtare, ce are calculatorul? Trebuia să știu? Tocmai asta nu știam. Preocuparea mea primordială a devenit să nu mă dau de gol, că habar n-am ce poate să aibă „mașinăria” aia, sau ce ar fi de făcut… I-am zis să-i dea „restart” și am să-l resun eu mai târziu. Simțeam că a sunat stupid dar asta a fost rezolvarea temporară a problemei, sau cel puțin a situației, dar ceea ce el nu știa, și am omis și eu în momentul acela, era că eu n-am avut cum să-l mai resun. N-am avut credit nici pentru un bip.
Am fost nervos ca dracu’, îmi era foame și n-aveam țigări, „reușite” suficient de demoralizante să-mi fie stricată ziua. În asemenea condiții încep să devin cu adevărat ceea ce nu sunt de obicei, disperat încât să mă rog la Dumnezeu, în stilul meu sociabil, combinat cu înjurături spontane și luându-l la pertu. Recunosc că de multă vreme nu am o relație prea mișto cu El, dar acest lucru nu pare să deranjeze pe niciunul dintre părți în mod deosebit.

Primul lucru ce-i ceream, era să cadă de undeva din ceruri un pachet de țigări, cu toate că de obicei nu mi se par funny obiectele căzute din cer. A doua pretenție a fost să fiu sunat în momentul acela de un prieten care să mă scoată din belea. Eram la câțiva pași de acasă când a sunat mobilul. Era unu’ care precis putea să mă ajute. Oh, era „salvatorul” meu! Nici nu mai conta ce vroia să-mi spună, am stabilit că ne vedem la o cafenea, și asta urgent. De fapt asta vroia și el, să discutăm la o cafă, și făcea el cinste. În juma’ de oră am ajuns în celălalt capăt al orașului, mergând pe jos(!), prin spate în Vlaicu, prin Intim și Mărășești, pe o rută ce altădată îmi solicită o oră întreagă din viață. Am transpirat obsesiv, fiindcă, „normal”, m-am grăbit ca un nebun turbat. Stresul atingea cote și mai mari când, între timp, m-a sunat și Tzucu… că venise din județ de la nuș’ ce accident, și vroia să băgăm știrea asta deja pe site… cu toate cele 100 și ceva de poze! Site-ul e de fapt un blog, în faza lui de incipit, iar dacă puteam sau nu să uploadez atâția sau nu, nu știam defel, încă n-am văzut blogul ca să știu dacă are un plug-in de arhivare foto sau nu. Dar n-am vrut să dezamăgesc. N-am vrut să mă dezamăgesc în primul rând pe mine. I-am zis, ascunzându-mi stresul de-mi venea să râd plângând de situația mea „dramatică”, simptomă ce mă copleșește de fiecare dată când între timp transpir abundent, că ne vedem peste o oră la terasa Jelen. Prietenul respectiv m-a așteptat deja acolo, și l-am rugat pe el să-i explice lui Sorin cum stă treaba cu acel laptop. Îmi era mai comod așa. Cu toate că, nu i-a zis nimic ce nu i-am zis eu. Ce banal! M-am impacientat degeaba. Până nu vedeam laptop-ul, n-aveam de unde să ghicim ce are. M-am liniștit. El era „omul” meu. El îi aproape expert în chestiile astea tehnice, pe mine mă preocupă mai degrabă latura online. Așa că, am venit cu o întrebare spontană, lovit ca de un fulger că totul era să devină brusc din perfect… ideal. Dat fiind faptul că el nu are un job de aproape un an, adică s-a aventurat într-un business de se consideră un liber profesionist (fără rezultate financiare remarcabile), plus că Ando mi-a zis că mai e nevoie de un admin lângă mine… L-am întrebat dacă nu e cumva interesat de job-ul ăsta. Normal că a fost.

Pentru cei care nu știu, terasa Jelen este exact acolo unde este și sediul ziarului Observator, unde Andrei, șeful meu cel nou, este, de asemenea, director. Trebuia doar să-l găsesc. Îmi spuneau că era undeva prin preajmă. Între timp a ajuns și Tzucu, iar Robi, amicul pe care intenționam să-l integrez în „business”, a devenit instantaneu preferatul lui după ce i-a setat aparatul foto pe limba germană. Așa că am fost deja doi care l-au recomandat cu toată căldura în fața lui Ando. Iar el n-a avut nimic împotrivă. Astfel totul s-a rezolvat într-o clipită. Ceea ce la început mi-a dat anumite „bătăi de cap”, era că proiectul acesta s-a (re)denumit vestic.ro, dintr-o zi în alta. Nu mi-a plăcut cum sună. Dar la urma urmei m-am obișnuit.

…vestic.ro…

Arădeni (ba chiar și timișoreni și orădeni), băgați-vă bine în minte această adresă web. Noi vom fi „Informatorii vestului!” (slogan neoficial, inventat de mine). Noi vom fi tot ce-i „informație vestică”…
Tot ce-i VIRTUAL!…