Crimă şi pedeapsă imaginară

sau

“Who’s the Skizzo?”

————————————-

„Când frigul e pătrunzător spre excepțional, simțurile îngheață, sufletul ia culoarea zăpezii, creierul nu mai procesează decât fragmente de idei din zona rarefiată a metafizicii și se gândește aproape exclusiv la supraviețuirea prin amintiri reduse la esență. Contemplarea nemișcării descleștează amintiri non-patetice.” (Lucian Valeriu)

A fost o zi de iarnă. Poate decembrie. Cam demult, dar… anul trecut doar. Draft-ul mă obligă să-l postez, într-un final. De exemplu acum. A fost frig, eu am fost în negru, împrejurimea-n alb. Eram pe trip. Rupt în cap, tras în cap, aruncat în sus, aruncat în jos, spintecat. De 3x Ninja. Drumul mi s-a părut extrem de familiar. Drumul spre acasă. Rutina este ghidul de urgență al omului. În orice situaţie, în orice oraş, pe orice drum, orice faleză… fie acela şi aparent banală. Mergând pe un drum alb spre transparent omul are, din când în când, anumite probleme de echilibru. În atare condiţii îţi dai seama că picioarele tale-s din unt. Dar nimic grav, văzut din exterior cel puţin. Gândurile mele, uneori, mi-au depăşit fantezia. Nu are rost să-ţi analizezi anatomia şi mechanismul creierului… e bine că e acolo la locul lui şi-şi face treaba. Cam exhaustiv… dar poate fi de folos. “Problema e că nu ne-am născut prădători”, mă gândeam. Poţi fi oricând, oriunde, o pradă liberă… poate că vânătorul e pe urmele noastre. Poate că sirenele sună pentru mine. Ambulanţa… sau Poliţia? Mi-era greu să decid. Veştile rele, chiar şi din depărtare, ar trebui ignorate. Paranoya nu face parte din caracterul soldaţilor? N-aveam timp să simt teroarea, spaima, scârba sau frigul… n-aveam voie să mă opresc. Mă vedeam pe un câmp de luptă… în mijlocul zonei de conflict. Pe o faleză ce putea fi confundată cu o scurtătură ideală pentru evadarea mea dintr-un cine-ştie-ce război din Siberia. Trebuia să defilez cu grijă printre oameni. În oricine aş fi putut să identific un spion.

……………………………………..

.“Dansez cam la fel de bine precum John Wayne”

.…………………………………….

Şoapte-mi şuierau lângă urechi ca nişte gloanţe pierdute, dar incontestabil… venite din puşca unui lunetist priceput. “M-ai ratat, boule!” – îmi venea să scuip şi să exclam asta-n gura mare, râzând în eter. Dar ştiam în sinea mea că n-ar fi o mişcare deşteaptă să fac gălăgie. Trebuia să-mi văd de drum, fără să arunc o privire înapoi, nici în stânga, nici în dreapta. Era vizibil cu ochiul liber că drumul e plin de capcane. Gheaţa fiind doar una dintre ele. Trupul meu căpătase din când în când forme elicoidale şi nu mai ştiam sigur dacă dansasem sau doar am alunecat. Era jenant, de fiecare dată. Îmi mişcasem fundul, involuntar, ca un babuin nenorocit. Ceva nu era în regulă cu mine. Pentru un minut credeam că m-au prins, că sunt de fapt în camera de tortură şi toate astea-s amintiri numai. Capul meu era presat de o menghină uriaşă în asemenea hal încât nu-mi aduc aminte de câteva secvenţe. Cumva au dispărut într-o altă dimensiune. Cine a zis “o-o!” ??!

Cine a spus asta? Numai şoapta lui Chuck Norris putea fi. Mi-am recăpătat sarcasmul, deci totu-i în regulă. M-am întors, pentru câteva secunde, în timp, capul meu însă a mers mai departe. Nimic grav.

De aici încolo am început să mă simt pregătit de război. Sunt un europoid cu un armament masiv şi cu intenţii negre bine integrate-n incognito. Am ales să lupt. Până la moarte! ALEGEREA-i LEGală – mi-am zis. M-am simţit puternic ca Arnold, am simţit asta în maţele mele. Anatomia mea se schimbase şi maţele mi-au umplut plămânii. E reconfortant să ştii că pari musculos. “I’ve got the Power”, instantaneu. Nu mai aveam mult de mers spre acasă, deci misiunea mea părea să fie finalizată ca la carte. Nici nu mai conta că am evadat din luptă, de fapt. Asta am ştiut doar eu, şi… doar eu am ştiut peste ce am trecut. M-am delectat singur cu victoria. Îmi venea să urlu acest cuvânt: “Puternic!”… Mă vedeam protagonistul unui film Hollywoodian, în care eroul căştigă întotdeauna… mă vedeam de la o înălţime de vreo 6 etaje cum îmi întind braţele şi urlu în vânt ca să-mi descarc energiile negative şi toata suferinţa acumulată, toate grijile… exact ca-n filmele Hitchcock cu happy-end.

După aprox. juma’ de oră deja nu-mi mai vibrau picioarele. Deşi fobia urmăririi încă nu trecuse de-a binelea, ştiam că sunt în semi-siguranţă. Am ajuns acasă. Din fericire, eram singur dar în ciuda faptului că în aparenţă făceam treburi alteori normale, acum eram cu ochii-n patru. Să-mpuşc neaveniţii dacă trebuia. “Soldiers pull the trigger”. E bine şi liniştea dinaintea furtunii. E bine să te pregăteşti. Nu e garantat că acest coşmar se va termina apoi sau vreodată, dar măcar poţi să-ncerci. Să te aperi. Sau să contraataci. Chiar dacă Big Brother vede orice, şi-i destul de naşpa asta. Administrează-ţi vitamine: banane, suc de portocale şi kiwi… cât încape! Cojile de la kiwi i-am dat porcuşorilor de Guineea şi contemplam cu zâmbetul pe buze 15 minute cum le mănâncă. Asta tre’ să fie ceva gen Pizza 5 Colţuri “2 la preţ de 1″ pentru ei, că vizibil era sărbătoare. Înfulecau rămăşiţele fructului oprit ca nişte dependenţi de mescalină în mijlocul sevrajului, fraieriţi de dealer că ăsta conţine 20% THC. Era o luptă crâncenă pentru o mână de verde… Doamne Dumnezeule, era o competiţie mai palpitantă decat Formula 1!

Următorul lucru ce vroiam neapărat să fac era să scriu pe o foaie toate astea. Poate va fi testamentul meu, îmi ziceam în glumă. Doar glumind puteam să mă concentrez asupra lucrurilor. Din fericire, în asemenea momente nervoase doar idei geniale-mi vin. Cu puţin antrenament, regula de funcţionare a oricărui obiect sau idee pare mai lucid şi logic, lucruri despre care înainte nici nu-mi trecea prin minte să-mi pun întrebări, acum căpătau un răspuns. E ca şi ordinea în dezordinea din capul tău, în acest haos deziluzionant, unde gândurile zboară cu un profesionism de aviator. Prinde-le! Vei afla tot ce vrei şi tot ce nu vrei să ştii despre ele. Observi că creierul uman lucrează mult mai intens şi mai frecvent decât am fi bănuit vreodată, e o muncă de-a dreptul solicitantă să ţii pasul cu el. N-ai cum. N-aveam nici eu cum. Mă preocupau alte lucruri, lucruri ce, în alte circumstanţe, aş fi uitat deja în clipa gândirii lor. “Năvălesc pe ei. Îi prind, precum un vultur, corb, clonă de Phoenix… sau balaur… nu contează. Importanţi îs aripile…”

“Sfinte Sisoe! De când am aşteptat să-mi vină-n minte acest gând!”

Aud această frază Lynch-iană inventată pe moment. Poate îl deţineam de la bun început, poate că era mereu în mintea mea, iar acum eliberasem, în sfârşit, acest gând…. şi a zburat… mi-a scăpat f***-l în aripă să-l f*t! Am uitat ce am aflat… într-o fracţiune de secundă.

Era un moment trist, dar nu m-am oprit din scris. Am ţinut neapărat ca totul să fie înregistrat. Să mă analizez până la cel mai mic detaliu. DETALIU! Cred că asta era cuvântul pe care-l repetasem ca un dement lovit de un Parkinson lingvistic. Până să-mi găsesc, brusc, un alt cuvânt, pentru prima dată în viaţă, atât de drag mie…

Am impresia că următoarele rânduri îmi aparţin, deşi mi-e greu să cred privindu-le aşa, ulterior:

“Ezit la fiecare detaliu… Sunt stăpânul situaţiei. Napoleon. …acum… nu! …Nu Lemmon! Cum îl cheamă?…nah… Moby? Dick? …Scriu foarte frumos. Asta-mi place. Dar unde am rămas? …detaliile mă depăşesc deja. A! Dibaci! Asta era cuvântul! E ceva formidabil. Cuvânt splendid. „Dibaci”… cuvântul corect. În limba maghiară asta e „ügyes”. …Cum de asta nu mi-a venit în minte… după atâta amar de vreme?…

Morbid. Această combinaţie de litere „rb” îmi îngreunează treaba. Nu e uşor. Mă îngrijorează, e greu să notez toate astea… deşi e vorba doar de două litere… Le inversez, involuntar, de fiecare dată. Degetele nu-mi ascultă voinţa. Am o presimţire. Presimţirea mea e ireproşabilă. Dibace. …Mă urmăresc! Dar până când?! Şi de ce aud tot timpul sirena? Oare e Ambulanţa sau Poliţia? Cred că e poliţia …POLIŢIA?! …dar… ÎN RĂZBOI?! Totuşi… ce caută aici? Lor nu le-a zis nimeni adevărul ?!

Dumnezeule! Scriu ca un hamster… sau.. veveriţă am vrut să scriu. Atât de repede. Parcă am spasme. Asta nu va fi bine… deja văd şi veveriţa în faţa mea… cum înfulecă antagonic aluna… cred că e un porcuşor de Guineea de fapt. S-a deghizat până acum… stai puţin. Am zis PORC?! Porcii ăştia-s deja peste tot !? Când au ajuns în Matrix? Oare au adus şi virusul AH1N1 cu ei? …

Ascunziş: linişte

…nah, dar mai-nainte am rămas la veveriţă… ce-i drept, era vorba că astăzi am să tai porcul. Sau nu eu! Eu doar asist la crimă. Eu trebuia să fiu regizorul. …„Action!”. Şi porneşte… porneşte la drum. Capul. La urma urmei… capul e doar ascunzişul unui roi de maţe bine înghesuite în cutie.

brain = creier

Vă zic eu! Şi da, eu v-am zis. Eu am pronunţat-o. Mersi pentru aplauze. …la naiba! Astea nu-s aplauze, asta-i telefonul! „Nu răspunde!”… Probabil e tot familionul, o să mă întrebe ce dracu-mi ia atâta timp să ajung la Grădişte să ajut la „crimă”. Am ezitat cât am putut. Vor afla asta. Probabil e maică-mea… cu siguranţă! Ea are minute. (…) (după un minut) NU. Era soră-mea. M-am liniştit. Ea mă înţelege. Excelent. Liniştitor. Cu ea mă-nţeleg bine… înseamnă că… vorbesc destul de coerent. Adică în realitate. Îmi maschez bine haosul din mintea mea.

————————————-

Epilog: Sângerez. Ceva nu e în regulă cu mine. Parcă nu mă regăsesc în totalitate în afluxul gândurilor mele… călătoresc în timp într-o direcţie deşartă. Oameni noi, feţe necunoscute… un Arad alb imaculat. Ceva-mi spune „Nu! Nu asta e ceea ce ar trebui să te preocupe acum! Trezeşte-te! Eşti pe moarte…”

Trezeşte-te!

Mă trezeşte noul meu telefon cumpărat la promoţie. E soneria „Nokia Tune”. Maică-mea. Mă-ntreabă îngrijorată dacă mă simt bine? Dacă nu cumva am păţit ceva… „da’ de unde… ce să păţesc?”. A visat că vin spre ea pe faleză, într-o zi al dracu’ de frig, minus zece grade… cu o geacă lungă, militarească, iar cămaşa mea era deschisă… şi-mi zicea să mă acopăr ca nu cumva să mă răcesc. Îi ziceam doar atât: „Nu-i bai”, şi… am leşinat …

Cum e posibil? Cum şi de ce?… I-am transferat în vis gândurile mele delirante? Instinctul matern e fascinant, dar coincidenţele din astea-mi creează numai gânduri schizofrenice de atunci. Le-am alungat cu greu. Şi mi-a trebuit mult timp. Nu am publicat acest post multă vreme fiindcă nu i-am găsit un final… Când scriu ceva, ajung cu greu la final, dar… atunci măcar vreau să-l termin cu ceva de impact, ceva grav, ceva memorabil… ceva care să fie punctul culminant şi deznodământul deopotrivă. Poate… nici nu ar trebui să găsesc, de data asta, un sfârşit. Da… Mai bine fără. …Războiul a trecut, faleza rămîne.

Acest text este o  ficţiune.
Orice asemănare cu realitatea imediat apropiată e doar halucinaţia ta!