Eram pe tramvai, într-o zi de primăvară absolută în care copacii erau mai verzi decât sweater-ul meu care ascundea un lanț cu o emblemă marijuana… dar asta nu m-a oprit să stau în picioare în mașinăria ce, știam cu siguranță, în anotimpul următor urma să devină o saună mobilă insuportabilă. Primăvara încă e de-a dreptul plăcut să circuli cu tramvaiul. Și pe de-asupra este rapid. Și gratuit… sau nu?
Desigur, nenorociții de controlori urcă pe vagon, de regulă, exact atunci când n-ar fi prea firesc. Dar de data asta eram pregătit. Trup și sufletește. Au ajuns la mine și am vrut să-i surprind, să-i arăt cu cine au de-a face. Am fluturat în nasul bădăranului legitimația proaspăt înfoliată într-un magazin ieftin de xerox, înfolieri și ștampile, și le-am comunicat că cei de la presă au gratuitate pe tramvaie. Erau doi. Dar celălalt a rămas în urmă. Cred că nu avea curajul să se apropie de mine, s-a prefăcut că vrea să mai prindă alți potențiali culpabili nenorociți, dar vizibil n-avea succes precum amicul meu chel, cel din fața mea. Un nemernic. Și nici măcar n-a lucrat pentru CTP. În perioada aceea toți looser-ii de jandarmi aveau voie să te legitimeze, ori să-ți măzgălească o anumită amendă. M-am simțit nedreptățit atunci când și restul călătorilor conștiincioși se uitau la mine cu dispreț, când eu încă susțineam că „nu-i adevărat! Mie mi s-a spus că am gratuitate pe acest mijloc de transport în comun!”. Eram un novice. Am suportat jignirea hilară de a primi o amendă, dar nu m-am arătat mâhnit din acest motiv. Probabil nici nu eram. În schimb… am aprins o țigară. Asta a fost un semn irevocabil că eram net superior. Cu toate că legitimația mea încă era în mâna derbedeului chel. Am vrut să-mi manifest superbul meu tupeu și să-l întreb de așa-zisa legitimație al lui, dar, n-ar fi fost o mișcare prea deșteaptă, din moment ce-i era agățată chiar pe dinafara buzunarului de pe cămașă.
Am fost învins. N-am știut ce să fac. Îmi amintesc… mă reflectam la gândul că nu am început jocul cu cărțile cîștigătoare. Ar fi trebuit să fie prima mea victorie. O primă impresie de ciudă precoce izbită pe fața altuia cum că eu sunt „cineva”. Nu era fairplay. Mi-am zis că nu se merită să fii ziarist.
Faza e că nici n-am fost ziarist. Decât un amărât agent de publicitate la „Ziarul de Vineri”, al cărui rezonanță și putere socială ar fi echivalentă cu prestigiul ziarului The New York Times …dar în acest oraș de oi turbate. Pe un picior de plai, cu chiu cu vai, am primit legitimația înapoi. Victorie! Bineînțeles, nici prin gând nu mi-a trecut deja să plătesc amenda aia afurisită. Cretini cocalari! Ceea ce ei nu știau, era că tocmai cu o săptămână în urmă, șeful lor, Piroș, a apărut în ziarul nostru, într-un interviu. Asta fiindcă directorul de la Piroș Security (fost „P&P”) este implicit președintele fan-clubului Dinamo din Arad. Așa că n-am avut încotro, trebuia să vorbesc cu colegul meu, Răzvan Crețu, să spună niște cuvinte frumoase despre mine, prietenului nostru. Nici în ziua de azi nu știu dacă a vorbit sau nu în interesul meu. De fapt, nici măcar nu l-am rugat eu pe Răzvan, ci colega noastră, secretara, Miha Moca.
Nu mai contează.
Cu nici o lună după, am trecut la faza de „avansați”. M-am angajat la SuperInfo. Un săptămânal exclusiv de publicitate. Ceea ce reprezenta o influență mass-media și mai neglijabilă decât săptămânalul de la care tocmai am plecat, și care în scurt timp a și dat faliment. În SuperInfo n-ai avut cum să ameninți pe cineva că o să scrii despre mă-sa că e curva satului. Cu toate astea, făcea parte din cel mai puternic trust media local. Eram șmecher. Eram „cineva”. Aveam în mână a doua legitimație de presă din viața mea. Trebuie să recunosc că am ieșit bine în poză. Atât de bine, încât, fără dubii, asta m-a îndreptățit să umblu teleleu înăuntru și afară de câte ori îmi doream pe ștrand, gratuit, fără probleme, toată vara. Nimeni nu s-a legat de mine. Am simțit pe propria piele roialitatea celei de-a patra putere din stat. Cel puțin, în proporții suficient de mioritice, dar acceptabile că să mă simt bine în pielea mea păroasă. Cred că o singură dată am fost luat la răspundere, deși nu mi s-a părut drept.
Era o noapte albă, și furtunoasă, de sfârșit de vară, pe Ștrandul Neptun, când împreună cu prietenul meu cel mai bun, îmbibați în alcool, am urlat din răsputeri „CÂINE! CÂINE!”, după o potaie care încerca disperat să se ascundă de ploaie. Cred că se pișa pe el de frică. Era terorizat săracul patruped. Dar… din senin au apărut doi polițiști, și ne-au luat sus, în cabina lor. Au fost cât se poate de duri, cel puțin, în opinia lor. Pe mine nu m-au fentat. Am zâmbit sub mustață. Cred că puțeam de whisky. Doar fața îngrijorată a amicului meu m-a făcut să fiu mai serios, atunci când, el a prezentat fără pic de ezitare cartea de identitate, și a și recunoscut unde lucrează… Am considerat că nu era nevoie de această mișcare. Eu am ezitat cu încredere în sine. Am așteptat să cadă bombele peste sărmanii Irakieni nenorociți din depărtare, după care, împlinit, am rostit două cuvinte într-unul singur: „SuperInfo!”. Nu mi-a venit să cred, dar pacea s-a rostogolit ca o tornadă pe Pământ, lumea s-a transformat dintr-odată în ceva atât de elegantă, pașnică, debordant de placută. Cu o mișcare rapidă, polițaiul a dat buletinul înapoi prietenului meu, și ne-au zis să nu mai fim răi, sau ceva de genul. Am zâmbit ca după orgasm. Numai un fulger mi-a dat de înțeles că polițaii ăștia stupizi au confundat, mai mult ca sigur, SuperInfo cu InfoTV. Nimic nou. Era un mic defect al poporului de rând ce-mi convenea. Am continuat să zâmbesc ca după orgasm, și ca atare, știam cu precizie de ce aveam nevoie. Înainte ca oamenii legii să plece, am întrebat dacă pot să fumez o țigară, chiar acolo, pe terasa sediului lor, care e la o înălțime destul de simpatică. Ne-au lasat.
Și iată-ne acolo, doi mohicani sperietori de câini, fumând, liniștiți, la sediului Poliției de pe ștrand, feriți de ploaie. Gaborii s-au dus la o plimbărică, să investigheze terenul, probabil.
A fost o vară de neuitat. Și asta era doar partea ploioasă…
Va urma
